Patru amici
– Crezi și vei vedea! zise religiosul. – Ba vezi și vei crede! i-o-ntoarse ateul. – Sunteți aberanți! conchise nihilistul. – Ce "interesant"! făcu indiferentul.
Nu mor caii când vor câinii
Plâng ochii norilor mânați de-un vânt hain prin țara cailor senini tot mai puțin. Dor nervii vremilor întinși mult prea prostesc de valul triștilor dricari ce se rotesc. Vezi colții zbirilor, lătrând parc-a pustiu, luând urma mânjilor, rânjind pe străzi bocciu. Curg stropii, domnilor! vestind un cer senin, în raiul șerpilor scuipând în jur venin.
Totem
Pentru că-ți idolatrizam surâsul (Dar cine nu ar fi făcut-o-n locul meu? Prea izbutea s-alunge norii!) Pentru că-ți idolatrizam ochii (Dar cine nu ar fi făcut-o-n locul meu? La felul cum îți trădau rotunjimile sufletului?) Pentru că-ți idolatrizam mersul (Dar cine nu ar fi făcut-o-n locul meu? Se călcau și firele de iarbă-n picioare să-ți simtă apăsarea) Pentru că-ți idolatrizam părul (Dar cine nu ar fi facut-o-n locul meu? Până și vântul se îmbăta răsfirându-l!) Pentru că-ți idolatrizam mâinile (Dar cine nu ar fi făcut-o-n locul meu? - Mângâierile tale...) Pentru că-ți idolatrizam chipul (Dar cine nu ar fi făcut-o-n locul meu? Esența lui încă-i de neînchipuit!) Pentru că-ți idolatrizam modul de-a gândi (Dar cine nu ar fi făcut-o-n locul meu? La câtă spontaneitate! La câtă limpezime!) Pentru că-ți idolatrizam existența (Dar cine nu ar fi făcut-o-n locul meu? Dacă n-ai fi fost, ce-ar mai fi existat?) Pentru toate-acestea îmi accept pedeapsa (Dar cine nu ar fi făcut-o-n locul meu? - Ce-mi pasă mie de iadul de-acum, când odinioară știu că m-ai iubit?)
Haiku. Vântul pe peron
tren întârziat haltă în strai de brumar - vântul pe peron
Despre cineva care se dădea citit
O carte de valoare certă era cândva luată cam de sus; unul, suportă ce suportă iar apoi "istețului" i-a spus: "Cu cât e mai celebră-o carte, cu-atât mai mulți rag c-au citit-o, ea dând un aer mai aparte chiar și acelor ce-au sărit-o..."
Boul cu ștampila
De un timp încoa mă simt complet stupid atunci când mă duc frumușel la votare; mi-e nu știu de ce tot mai greu să decid cam cine aș vrea să mă fure mai tare.
Reîntâlnire
probabil că jenate într-o bună zi un piculeț de-a lor pornire singurătățile ne vor călăuzi către o ultimă-ntâlnire probabil fâstâciți atunci ne vom opri spunându-ne în mare grabă cum ne este făr-a spera absurzi să fim convingători admițând c-adevărul ne cam prisosește probabil numai ne vom saluta dintr-un impuls nefericit iară apoi ne vom îndepărta de-a binelea în infinit probabil ne vom mulțumi să ne ferim privirile așa… pentru-a ne fărâmi preventiv iluziile probabil timpul pentru-a ne batjocori va pune între noi o fabuloasă punte unde ne vom intersecta nepăsători grav incapabili de aducerea aminte
Licărire la cascadă
Un peștisor privea în sus la cascadă și-o dorință avea: din naltu-i să cadă. "Ce frumos aș plonja..." gândea voinicuțul, făr-a descuraja că-și poate da ortul. Așa că se-apucă prin șuvoi a sui, chitit să își ducă la-mplinire visu-i; în timp ce-un ofticos monta în cei de jos un mod mai glorios de a fi curajos: "Alt bou ce-anunță stropi gata-i să dispară... Dacă tot ai aripi caută de zboară"!
Haz de necaz
"Se nasc prea moarte azi cuvintele - poemele n-au nicio șansă o iau la goană pân' și muzele poeții însă nu se lasă și-și varsă bieții sentimentele în tonuri chipurile-albastre mai-mai să ezite valurile văzând atâtea voci măiastre…" Cam așa se tot exprimă unii, de o vreme-ncoace, pe-unde pot. "Apa trece, rămân bolovanii." mai împung ei, "Asta este tot".
Diferență de opinii
"− Iubirea - hrana sufletului! Nu ești de-acord cu asta, draga mea?" Fu,-ntr-o zi,-ntrebarea șarpelui, fiind, săracu,-ndrăgostit lulea. − Iubirea? - Supraestimată! Plus că-i suspectă și de calorii… - De-ai ține-un pic la siluetă sigur n-ai mai mânca orice prostii!
Mersul trenurilor…
O gară și-un tren gata de plecare (unde ori de unde? - cam incert). "Nu e rău!" îmi zic, parcă a visare, doar n-oi nimeri în vreun deșert… Şi curând tot dau, viu, să îmi apară sate, noi orașe,-un pâlc de țări sau chiar câte-un bloc singur, prea-ntr-o doară- nfipt în plin câmp, mândru-n așteptări. Prin vagoane-n timp oameni și neoameni prind pe rând contur, dar mulți se pierd - Bifurcatu-mi drum, taie căi de-asemeni până garnituri de tot discord. Uneori mai râd : Oare cum destinu-mi pare că-i destinu-a nu-mplini? Alteori e trist, golul, când nimicu-mi cată cu-optimism a-l suplini. Hm! Ce puțin a fost chipul a-ți cunoaște doar ca pe o piesă de decor…; mai grăbit sau chiar prea lent vreun tren, poate, și-ast-ar fi ucis cred cest fior.
Până când și până unde?
Ce nebunie! Camioane intrând în mulțime, avioane intrând în zgârie-nori, oameni auto-detonându-se-n mulțime, copii de nici doisprezece anișori puși să ucidă "dușmanul" în numele Lui… (Şi tot auzi că Allah e mare, atât de des încât aproape dai s-o crezi; însă, apoi, îți vine în mod firesc întrebarea: oare cât de mare ar putea fi dacă chiar o avea nevoie de copii netrecuți nici măcar de pubertate pentru a-și desăvârși opera?) Nu, domnilor! Hai să nu ne mai ascundem atâta după deget! Ce ideologie? Ce religie? Ce opresiune asupra cine știe cărei populații? Până la urmă treaba ar putea fi mult mai simplă: Atentate de dragul atentatelor, extremism de dragul extremismului, război de dragul războiului, sinucidere de dragul sinuciderii! Mă gândesc că nu e imposibil să existe site-uri unde se dau like-uri pentru noutatea atentatelor, pentru oribilitatea lor, pentru anvergura sau pentru frumusețea lor… Sinuciderea pare că a devenit o nouă formă de artă… Ce Romeo? Ce Julieta? Alea erau romantisme copilărești… Acuma sunt la modă noi motivații, noi metode, nu clișee de-alea… Ehe! Probabil că nici nu va mai dura prea mult (dacă nu se-ntâmplă deja) până la a se face acest gen de artă tocmai de dragul artei… Tragic e că la cum evoluează fenomenul, nu pare imposibil ca în curând la facultatea de arte să se înființeze o nouă secțiune…
Asigurarea unui părinte
Noblețea, fiule,-i un mit, când ai ceva de dăruit... - Nici sfinții nu își prea permit să dea pe gratis gratuit!
Admisibile omisiuni
El ezita... (cumva-i păreai dezamăgită că o să îți aștepte, ca mai toți, concursul); de-aceea, poate, l-ai privit așa uimită, zâmbind intenției ce-ți străbătuse gândul… Surprinsă cum tăcerea-i mai c-a intimidat, ochii-ți se-ntrebau: "Care naibii o fi tâlcul? Să fie oare, asta, ce am tot căutat? Ȋnsuși sfinxul mut, dintre toți, să fie-alesul? Prin vane-ntrebări cum n-a pornit-o la asalt, la ce bun l-aș demola cu fade-nțepături, obturând prostesc, din îndoielnicu-mi înalt, cursu-adânc ce bine dă marilor răspunsuri?"
Din înaltul prieteniei 1
Nu mă preacinsti necinstindu-mă. Nu mă răsplăti înșelându-mă. Nu mă umili mituindu-mă. Nu mă onora obligându-mă. Nu mă concura subminându-mă. Nu mă tolera ignorându-mă. Nu mă lăuda denigrându-mă. Nu mă proteja asuprindu-mă. Nu mă-ndepărta plictisindu-mă. Nu mă îndrepta schilodindu-mă.
Cuiul și pironul
Cu totul, eu, nu sunt convins că oricărui balon îi este destinat un cui pentru a-l sparge, știu însă c-am descoperit un nemilos piron pe care-aș vrea să pot din minte-a mi-l extrage: Eram suficient de flăcăiandru pe atunci și făr' de-nțelegere-ori minimă răbdare, văzând cum apucase pe părelnice poteci o cunoștință dubios de-obositoare. "Salvator", pe când duceam muncă de convingere, absurd plictisind cu idei "esențiale", mi-a fost pusă, în sictir, meritata-ntrebare: "Ce știi cu adevărat, tu, mă băiatule?" De-atunci încoa' mă simt așa… ca un umil balon captiv într-o anume lume de baloane în care, cumva, cuiele și un banal piron tot dau iluzia că nu ar fi baloane. Știu, probabil mă înșel îngrozitor și poate lumea aceasta-i infinit mai complicată; prezumtivul dumneaei imens de simplitate putând fi dat, cel mult, de a mea judecată. Totuși, prin prisma-mi cu osebire-atrofiată, o promisiune mi-a fost însămânțată: «"Ce știi tu", ai oare vreo idee ce te-așteaptă când voi găsi un cui să ți-l înfig în coastă?»
Simplă formare de planuri paralele
Planul planurilor tale de viitor și planul planurilor mele de trecut, ce-o dungă de prezent formau la început, se pare c-au pățit ceva sfâșietor: s-au răsucit cumva în spațiul existent, până când, paralele, s-au îmbrățișat (pentru o clipă), și-apoi viața, aparent, c-un strat din ce în ce mai gros le-a depărtat...
Un mic duel
"Creația de dragul creației sau de al recreației?" întrebă un gânditor răutăcios, cândva, pe-un om religios. "Cunoașterea de dragul cunoașterii sau de al recunoașterii?" replică evlaviosul șicanat, gândind: Alt mare "luminat"!
Dezamăgirea unui magician
"Nimic nu poți piti extrem de bine, neascunzându-l până și de tine!" își zicea magicianul plictisit, pe când repeta un număr "inedit"… "Și pe cine oare-oi vrea să păcălesc, de-n aste mici trucuri mă tot bălăcesc, când nu-s în stare-a face să dispară, nicicum, clovnul din mine, bunăoară?"
Mici politețuri
«Ceva, de-o vreme, "draga mea", pare-mi-se te-amărăște!» zise,-atent, un el către-o ea... «De-astă dată ce-ți lipsește?» «Ca-ntotdeauna - "băiat bun"», începu ea "creștinește". «Regret "iubite" să o spun, tocmai lipsa-ți îmi lipsește!»
Anumitor teoreticieni
Nu te pot opri nici filozofii, nici vreun fizician oricât de șters, să tot emiți diverse teorii cu privire la bătrânul univers; totuși, "prietene", oare exagerarea prezentării lor ca judecăți universale nu-i calea sigură a promovării unei ignoranțe abisale?
O mică părere, despre un anumit gen de condoleanțe
Poetic, despre o mare tragedie, nu cred că trebuie scris mai nimic. Cine știe, ai putea potrivi rimele prea banal (iar asta chiar ar deprima), sau dimpotrivă, să le compui mult prea frumos (iar asta ar fi de neiertat). De aceea, poetic, cred că mai nimic n-ar trebui scris despre o mare tragedie...
Justiția n-a murit
Justiția n-a murit, doar se prostituează; sărăcuța-a și orbit la cât se masturbează.
O simplă deducție
Filozofia-ndrăgostitului exclusivist: "Exiști, iubito, deci exist!"
Câte ceva despre umbre
Am realizat cum este să te-ntâlnești c-o umbră, să o săruți, s-o ții de mână, s-o-mbrățișezi… eventual, s-o iei așa… cu totul pe-arătură, atât timp cât în vrăjile-acesteia te-ncrezi. Umbrele, am realizat că-s vesele sau triste, că-s aspre ori, din contra, foarte delicate, că sunt lașe-ori curajoase, simpluțe-ori complicate, verticale ori dureros de înclinate… Am realizat că nu e cu totul imposibil, orice ai fi, să ți se potriveasc-o umbră, chiar umbră-ntâmplător de-ai fi nu este improbabil să te-asortezi cu cine știe care umbră. Am realizat amarnic cum o umbră-ntr-o clipă este-n stare a trânti cu tine de pământ și fără de a se simți vreo secundă în culpă să-ți transforme mai toate iluziile-n vânt. Ce încă n-am realizat e când am realizat că ajută, poate, să nu-ți pui bază-n umbre, dar la câte-ai de la ele cu-adevărat de-nvățat, parcă-i păcat să le suprimi cu "lumini" sumbre…
O senzație mai veche…
Din imensitatea lucrurilor care pot fi suspectate de unicitate, centrul totului, nu se arată oare cel mai pasibil de ubicuitate?
Umil răspuns unei adorabile tachinări
(Îmi ceri) o cât de mică garanție... pentru veșnicie? Deși-ți va suna, poate, a lamentabilă dulcegărie, draga mea, de-un lucru-s sigur: Viața-mi neînchinată ție, ar fi o poezie lipsită integral de poezie!
Tanka. Joc
o frunză verde o alta mai trecută joc de badminton - niciodată nu poți ști unde cade un flutur
Vizita la medic
Furnicuța greșise măiastru-ntâia oară, iar șefa ei îi zise "o vreme" să dispară... "– Draga mea, regret nespus căci fost-ai devotată (muncii) ca un rar supus, îns-ai făcut-o lată." Furnicuța-nțelese că treaba-i foarte groasă, de-aceea își alese cel mai lung drum spre casă. Spera să încropească un plan de acțiune prin care să renască așa... ca prin minune. Se-opri la un moment dat și-ncercă să zâmbească ca un clișeu expandat gata să-nnebunească. "– Ce naiba mă tot agit?" (Se autopersifla.) "– Doar norocu-mi ce-a fugit, prea curând, nu l-oi afla." "– În plus, nu-s frumușică și nici prea istețică, sunt numai o furnică complet călită-n frică." (Frica de-a fi săpată, de a fi devansată, de-a fi concediată, sau de-a fi o ratată, ) Apoi, ușor nevrotic, ea-și aduse aminte de-un procedeu hipnotic, cu lux de amănunte... (Un psihanalist, recent, într-o carte, expuse cum puteau fi-n pacient sentimente induse...) "– La medic deci, nenică!" (Timp era de-o vizită...) "– Să-mi dea o nouă frică - frica de reușită!" "– Ce chestie!" își spuse (nicicând nu luase-n seamă gândul ce-o străbătuse...): "Nu scapi de ce ți-e teamă!"
La limita bunului simț
Sub care măști voi da mâine-a m-ascunde, nu vreau să am vreun habar; bune motive totuși trag nădejde să le justifice măcar.
Animale de companie
Probabil că-i părem singurătății drăgălași și foarte relaxant dezorientați, nereușind pe-ntreg parcursul vieții decât să-i fim aproape patologic devotați; altfel, cu siguranță ne-ar împiedica cumva să îi ținem prea temeinic de urât, eventual, lasâdu-ne parșiv pe undeva slobozi din lesa-n care ne-am tot vârât.
Ce femeie!
"Ce femeie!" tot gândeam, uitându-mă la tine. Pe-atunci nici nu bănuiam că poate nu văd bine. Însă-ntr-o anume zi plină de poezie, te-ai pornit frumos să vii cu-așa o gingășie c-ar fi o aroganță să zic 'n aceeași cheie precum odinioară și-acuma: "Ce femeie!"
Visătorul
Mort din neființă, viețuind, tu, bietule remuritor, pân' și viața-ți vezi reiterând, visându-te nemuritor.
Un crâmpei de iarnă apocaliptică
Cern fără milă norii de zăpadă, nepăsători, anul, strivindu-l sub nămeți; în albă beznă întregul se scaldă... - E dezastru, ce mai, te bagă în sperieți! Optimismu-i la cote primejdioase, până și moartea resimțind gerul crunt, iar liniștea, ce se strecoară în case, face-a se-auzi fulgi izbiți de pământ. Nu este nici zi, nu este nici noapte, și-i straniu cum, mai totul, parc-a-ncremenit, lămpile pe străzi așa-s de-nghețate c-amplifică jalea-n orașul urgisit.
Despre geniu
Vizitează pe mulți geniul, neanunțând că vine, rar dă însă la vreunul, "prost-crescut", și-a rămâne.
Un gând ironic (la o despărțire)
Ce-ar fi oare mai patetic: Să te scuz că m-ai jucat pe degete din prima clipă? Sau, pur și simplu, să te-acuz de dragoste din culpă?
Prăpăstioase piscuri
Are și prostia munții dumneaei, numai că aceștia sunt mai „ciudăței”: atârnă în jos, parcă-s stalactite, tentând grațios aere-alpiniste. Pe versanți găsești, mereu, pierde-vară, urcând făr-a ști că, în fapt, coboară. Cei mai nătăfleți, în pisc de-adâncime, se văd câștigați chiar și-n profunzime.
O zi
De plumb mi-e gândul astăzi Îl las s-atârne-n jos, cât mai în jos - Verticalitate șifonată Sufletul un gol mi-e astăzi O bulă-n trupu-mi bâjbâind făr' de-orizont - Boloboc debusolat Doar fum mi-e clipa astăzi Cenușa-i tot mai neglijabilă - Fie-i țărâna ușoară! Mi-e inima dogită astăzi Rătăcitu-i tact, total lipsit de tact - "Muzică cacofonică" Paralizat mi-e visul astăzi (Prea era zvăpăiat) - Un tren apărut de niciunde Subunitar mi-e eul astăzi - Un mic ceva, cocoțat pe-un infinit interior (Oare-i improbabil, orice-ai face,-a tinde către zero?) Absurd mi-e, poate, crezul astăzi (Măcar m-abțin a-i crede-absurzi pe-acei ce nu-l împărtășesc) - "Rază" de-ntuneric? Atunci, așa să fie! O glumă mi-e speranța astăzi - Are alzheimer (Săraca, cică-ar mai muri și ultima!) Mi-e parcă, de un timp încoa', același astăzi, Ani peste ani, banal peste banal - Linie moartă Mi-e plictiseala pe avarii astăzi (De-atâta plâns motoru' i-a calat) Stau ca prostu'-n drum și-ntreb retoric: o face viața asta? "Cine știe?" zice-un trecător (băgându-se și el în seamă) - "Întâi trăiește-o! Și-apoi judecă tu singur la final!"
Trepte ale ignoranței
Când înțelegi că nu-nțelegi, încă mai ești un rezonabil ignorant; când nu-nțelegi că nu-nțelegi, (atunci) devii deja de-a dreptul enervant…
Unul din cele mai mari regrete
n-am suportat să păstrez nicio poză cu tine de-aceea poate unul din ciudat de puținele imense regrete-ale mele a fost când memoria-mi la un moment dat n-a mai știut să-ți reproducă chipul
Haiku. Reper
reper în jurnal - toate simțurile spun: întoarce foaia
Perspectivă infinită (Stupefiant demiurgic)
Presupunând că-n plin nimic, sictirit, undeva în afara timpului, ai un moment de inspirație dramaturgică... așa încât: Creezi întâi decorul precum și protagoniștii, în ideea de a intra o singură dată, pe rând, în pielea fiecărui personaj în parte, luându-i forma și trăindu-i practic viața (exact așa cum i-ai imaginat-o), de la intrarea pâna la ieșirea acestuia din scenă. (Evident, întreg parcursul l-ai realiza automat, printr-o mică inginerie temporală, până ce ai acoperi, aleator și exclusiv, prin propriile-ți prestații actoricești, absolut toate părțile implicate, dând în acest fel iluzia continuității evolutive a întregului.) Iar apoi, pentru ca spectacolul să-ți pară cât mai realist, faci în așa fel încât nu numai să nu-ți amintești niciodată, pe toată durata spectacolului, cine ești cu adevărat, dar să nu ai nici conștiința acelor salturi de la un rol la altul. În plus, să nu te poți baza sub nicio formă pe alte însușiri decât cele ale personajului curent, jucând fără a avea impresia că ai juca, crezând, de fapt, că aceea e viața ta. Întrebarea care se pune e: Ce-ai face? Ai intra în horă (plonjând în universul astfel creat)? Sau, eventual, ți-ai intitula opera "În căutarea Liberului Arbitru", apoi ai arunca-o pe undeva prin vreun sertar?
Senryu secvență. Poziții (Kamasutra politică)
poziția căpușei - nepărtinirea mă recomandă poziția câinelui - doar dând din coadă pupi conform în fund poziția porcului - eu chiar vă provoc să mă îngrășați poziția racului - nimic nainte saltul e napoi poziția peștelui - țară frumoasă profit garantat poziția râsului - gingaș pe aici să tot emigrezi
Nova
mă tem pentru tine mă tem pentru noi căci soarele abia se mai poate abține să nu explodeze murind de invidie pe surâsul tău
Întrebarea sfinxului casnic
Care imagine e mai oripilantă: o mamă în cel mai înalt grad pervertită, un tată ce-i asemănător ticăloșit, ori copilul de-o așa pereche șlefuit?
Am văzut
Am văzut începutul unui univers (Dumnezeule, cât pot fi de în vârstă) Unii l-au numit big bang alții creația unuia sau mai multor zei și așa mai departe Nu prea știu ce să cred despre aceste chestiuni și sincer nici nu prea îmi pasă Lucrurile pentru mine sunt atât de clare în ciuda faptului că nu am reușit să conving pe nimeni niciodată cum totul a început atunci când am întâlnit-o prima dată Am văzut sfârșitul unui univers mângâiat oarecum de acel "Nimic nu se pierde, totul se transformă" pe care frumos îl spunea odată cineva Se pare că nu e nevoie de forțe supranaturale pentru a dispărea un univers doi oameni la fel de banal cum îl pot crea îl și pot face să dispară Totuși cel mai insuportabil de văzut e că deși pierdut întru totul m-am transformat în ceva care-și deplânge transformarea dintr-un univers paralel cu al ei
Teroristul kamikaze
Acel sinucigaș prea trist ce clipa nu doar c-o trăiește, dar, cu un aer altruist, morbid, o mai și-mpărtășește.
A o lăsa de azi pe mâine
Într-o zi caniculară,
un munte guraliv gândea:
Statul ăsta mă omoară... -
Nu-i pasă, bre, de nimenea!
Zi după zi trag ca prostul,
an dupa an, veac după veac;
nici nu știu ce e concediul
și-un singur drept am - să m-atac!
M-aș duce și eu la mare
pentru-a mă răcori puțin,
sau măcar pe la pădure
la umbra ei să-mi mai revin.
(Nu credeam, codrii, a-mi vedea
tăiați în așa ritm acerb;
erau odat' mândria mea,
acuma fierb fiind imberb.)
M-aș duce înapoi la daci
ce-mi amintesc c-aveau respect,
să-i întreb de-acești pui de draci
se trag din ei - ar fi suspect!
(Oare-au trecut prea mulți pe-aici,
iar geții, popor primitor,
din ce erau, în hoți calici,
s-au transformat, ușor, ușor?)
M-aș duce-n lume, dar mi-e drag
de-acest pământ, n-am cum să fug,
plus că, străini, prea-n pace-și trag,
din el, mai tot ce-i bun de plug.
(Ce-ar zice cei ce-au tot murit
s-apere-n timp România,
acum, pe bani, c-am convenit,
tembel, a-nstrăina glia?)
M-aș duce-n țară-n lung și-n lat,
s-arunc nădufu'-ntr-un seif,
trezind românul leșinat,
chiar dacă-i muncă de Sisif.
("A fura ca-n codru" iată
o spusă contra naturii… -
când prea-i generalizată,
oameni buni, dispar și codrii!)
Dar unde nu m-aș mai duce,
se-amăgea el cu grație,
îns-acu' nu-i chip și pace
că-s rupt de-o insolație…
O mică banalitate
Nu poți fi exagerat de om, nefiind, din când în când, neom!