Florian Ruse - "Poezii"
 
Pag5

    1 2 3 4 5 6

Furtuna - Ruse Florian

În geam, cu hotărâre, zilele îmi bat,
demult, foarte demult, un ritm amețitor, 
iar tunete ce fulgere au succedat, 
îmi murmură, zorit, cadența anilor.


Glasuri din morminte - Ruse Florian

Se-mpute treaba!
Este c-o simţiţi și voi?
Prea e rea iarba…

Mustește-a puroi
(ne spun martirii geaba),
vrut-am asta noi?

Daţi-ne 'napoi,
că ne apucă scârba,
vise mai de soi.

La cât e buba,
"raiului" vieţii de-apoi,
îi vom zice ba!


Fundătura - Ruse Florian

"A nu mai trage chiar nici o speranță,
pradă unei deznădejdi turbate,
nu numai de la neclintita moarte,
dar și de la propria ta viață."
Iată un loc care cu-ale lui ghiare
așa te-afundă-n morbiditate
că pân' și-n sinucideri ca la carte
nu vezi vreo portiță de scăpare...


Inelul - Ruse Florian

În noaptea senină, 
cortegiu-ntreg de stele,
încrustat în boltă, 
se tot uită la tine,

surâzând superior, 
la strălucirea ta,
deși este-aprins vădit
de opțiunea mea…

(Se-ntreabă desigur, 
ce am văzut la tine, 
ca să-ți leg destinul
de al alesei mele…)

Nu-i bai! − Doar ei, te-aș ruga,
'ntregi suferințele
să-i legi în al tău contur
cât poți tu mai bine;

că ar fi și păcat
acestea să-i bântuie
așa unui suflet
la-ntâmplare tâmplele!


Labirintul - Ruse Florian

Poarta, părea deschisă prostimii, 
iar eu
deja condamnat, 
și-n labirintul disperării
conștient am intrat.

Prezența ta - o umbră pe coclau
ce se-apleca,
încet, peste buton
când electrozii carnea-mi sfârtecau
în suflet aducându-mi, sadic, răni.

Hai, mistuiește-mă! Nu crezi că-i timpul potrivit?
Prin tristu-ți labirint,
destul am rătăcit.
Recunosc, nu-s demn de tine – altfel, te-aș fi găsit;
te-ai ascuns prea bine și,-n plus, am obosit.

Te rog chiar, de acolo unde ești,
fii bună 
și degrabă
să încerci agonia să-mi oprești
cât timp mi-ești încă dragă!

Căci, inima-mi preferă să se-oprească
decât să mai consimtă cruda-ți joacă.


Nelămurirea unui executat - Ruse Florian

"Nimic nu-i mai respingător,
în arsenalul unui gâde,
ca rânjetu-i biruitor
afișat după ce ucide."

Cu asta fost-a ea-narmată
când acel rictus pervertit
pentru o clipă blestemată
chipul i l-a schimonosit?


Lacrimi pe asfalt - Ruse Florian

Presupunând c-ar fi fatale lacrimile,
stingând focu-n inimi precum veninurile, 
m-ar onora, profund, să gust numai din cele
ce ți-ar înnobila, sublim, fericirile.

N-aș vrea, acum, să par, extrasumbru,-a mă tocmi
cu lucruri ce aduc mai mult a reverie, 
însă un nesecat izvor, duios, de lacrimi
aș prefera doar ea, dragostea, să ne fie.

Nici să nu ne pese, iubirea, dacă lumea
va zice că,-n mod cert, n-ar fi nemuritoare, 
și-n caz c-ai noștri ochi prea senini n-or mai părea
s-oprim lașitatea, obscen, să ne-mpresoare.

Da, așa seppuku, recunosc, mai că aș vrea, 
însă pentru ceva ce,-ntr-adevăr, ar face, 
ca în vreo mocirlă nici o lacrimă de-a mea
să n-ajungă, prostesc, a face bolboroace.

Iar atunci când plânsu-mi nu o mai face valuri, 
cumva m-oi preface în colac de salvare, 
ghidându-te, atent, către-ntâiele maluri, 
ale căror lacrimi vei găsi-mbietoare.

Apoi m-aș arunca, tăcut, în valuri iară
și-aș înota-ndestul de departe de tine, 
purtând pe umerii-mi, tot mai greaua povară -
povestea dintre noi, plină de-amărăciune…


Arta de a vorbi vs. arta de a tăcea - Ruse Florian

Prezența ei era o bucurie
ce,-ntotdeauna, sufletu-mi înmiresma, 
indiferent prin care murdărie,
acesta, pân-a o vedea, se zbuciuma.
Vorbirea ei era o simfonie
ce echilibrul, mai mereu, îmi clătina,
cu tonuri parcă destinate mie
și cu idei la care mintea-mi rezona.
Ochii ei erau precum un cer senin
la care-n van cătam a rămâne rece, 
spăimântat ca-ntâmplător să nu devin
cel ce fulgere-n privire i-ar aduce.

(Totuși, câte-odat'-ai fi complet nebun
să-i spui vreunei minuni cât ți-e de dragă; 
deci, te poticnești în gându-ți "oportun":
"Șșșt, bolovane... c-aici nu prea-i de șagă!")

Acum, deși viața ne-a tot depărtat, 
iar chipu-i abia-mi mai vine-n amintire, 
suspin, când și când, adânc înduioșat
de cum poate sfârși o-ntâie iubire.


Cutia pandorei - Ruse Florian

Pandora oare nu e-nsăși făptura care se-mplinește,
purtând minunea-n pântecu-i de-olimpiană roabă, 
sperând că viitoru,-n așteptarea clipei când va naște, 
de trainicu ei cuib, prea mult, nu își va râde-n barbă?

Iar copiii n-or fi chiar acel miraculos pământ fertil, 
unde binele și răul își află rădăcina, 
dând șanse,-oricărui părinte, de a se-arăta capabil, 
după regulile artei, în a-și plivi grădina?

Se tot succed generații, numai că, printre lanuri, 
parcă-aceiași mărăcini mereu, mereu sufocă florile, 
mai ales cănd grădinarii nu știu de la-nceputuri
a le fi vlăstarilor niște rezonabile exemple.


Dialog parțial, între doi îndrăgostiți, pe tema adevărului și minciunii - Ruse Florian

– Să minți ușor din sentimentul c-altfel o să fii,
într-o bună zi, mult prea obscen mințit, 
nu-nseamnă-ndreptățită
totuși injustețea s-o admiți
pentr-un potențial nedreptățit?
– Poate,-nsă idealurile prea pline de pretenții,
ca cel de-a spune adevărul
să ți se spună adevărul,
nu-nseamnă, mai mereu, a bate câmpii
aplicându-le tocmai persoanei care te duce cu preșul?


Pasiune nefastă - Ruse Florian

Melancolia iubirii cu pasiune
ce tinde-a-și ține-aproape propriul obiect, 
cu fermitate, sănătății, i se-opune, 
când pasiunea o susține-n intelect.


Impresii la cântar (pe scena vieții) - Ruse Florian

Acea greutate-a impresiei făcute, 
personajului care îți e superior, 
iluziile de mărire-ți compromite
când realizezi că ți-e legată de picior.

Acea greutate-a impresiei făcute, 
personajului care îți e inferior, 
poate sugera factorul de calitate, 
cu care-ai fi de luat, mai de toți, peste picior.


Banalități fecunde - Ruse Florian

Aproape excepțional, 
omului profund, 
îi pare-a se-arăta banal
într-un mod fecund;
menționând că a te depărta
de lucruri ordinare, 
comportă riscul de a suporta
oprobrii viitoare.


Proaspătul erou - Ruse Florian

Gânduri agățate direct de tavan, 
luând forme,-ascuțite, de stalactite, 
și-au desăvârșit ieri mai vechiul lor plan
de-a mă țintui-n pat o-ntreagă noapte -
dureros înfigându-se în carne, 
momindu-mi cu-alianța deprimarea, 
recunoscută c-ar ști cel mai bine
cum să îmi zgândăre singurătatea…

Firește, ele-mi cereau un absurd tribut, 
lucru ce m-a-mpins să le declar război; 
și așa, de zor, să sap, am început, 
tranșee, tolănit cu totu'-n noroi, 
nebun de gelozie pe-ăl care-am fost
când te-aduceam încetișor la pieptu-mi…
sau când chiar dacă te știam pe de rost, 
tot întârziam privind vrăjit cum dormi.

Pe câmpul înspăimântătoarei lupte, 
față de tine, atât de departe, 
mai erau câteva flori ofilite
de-o lună prea curioasă trădate...
Gândeam, la-nceput, a le dinamita, 
îns-am sfârșit făcând un ceai din ele,
pentru-a-l bea, nu doar în amintirea ta, 
ci și ca leac singurătății mele...

…zadarnic…

(…nu îndrăznisem să le smulg cu totul, 
iar restul lor gusta încă pământul...
Cel mai probabil, de-aia somniferul, 
nu și-a facut, de nici un fel, efectul.)

"Un vast câmp de luptă și un biet erou, 
într-o bătălie, clar, disperată", 
cam acesta este, patul meu, mai nou, 
iubita mea, de când tot ești plecată.


Tanka. Cioc, cioc - Ruse Florian

Cioc, cioc, nesfârșit
Ciocănitoarea sapă-n
amintiri de tei -
Toamna-ncerci leacuri băbeşti
Nu-i chip de noi remedii


"Alesul" - Ruse Florian

Când ești copil, a lumii murdărie berechet,
cu mare greutate, simțurile, o filtrează
și-astfel, depunându-se în straturi peste suflet,
în mod sensibil, viața întreagă-ți afectează.

În timpu'-adolescenței, mizeria din oameni,
te răscolește cu o stranie brutalitate, 
de-aia comparându-te, necopt, cu ai tăi semeni
despre tine-ajungi să-ți faci păreri, trist, exagerate.

Cu anii-o să surâzi când, în sfârșit, vei constata
că viața nu-ți cere doar să te-obișnuiești cu jegul, 
ci și-n timp ce reușești tu însuți a-l completa
să nu te prinzi ce comic e să crezi c-ai fi alesul...


Haiku. Pe lac - Ruse Florian

Fluture-agitat -
salcia pescuiește.
Ce de stele-n lac!


Codul bunelor maniere - Ruse Florian

Un viu și nuanțat bazar al măștilor, 
testate-n varii cazuri de-abrutizare, 
al căror prețuri de-achiziționare
aflate-s între gratis și revoltător.


Eşichierul puterilor în statul de drept dâmboviţean (România lucrului bine f****) - Ruse Florian

Legislativu-i spune juridicului:
"Nu mǎ-ndrepta, schilodindu-mǎ!"

Juridicu-i spune legislativului:
"Nu mǎ obstrucţiona, responsabilizându-mǎ!"

Preşedintele-n nota lui "Sǎ te-ajut, ajutǎ-mǎ!", îi spune juridicului:
"Fǎ-i un dosar premierului!", apoi, gândindu-se mai bine, "Şi vezi cum îi înfunzi ceva miniştrii mai de seamǎ..."

Premieru-i spune, puţin timp dup-aceea, preşedintelui:
"Înteleg cǎ vrei şi partea-mi putere, însǎ fǎ-o c-un pic de decenţǎ domnule."

Preşedintele, "ofensat", îi spune premierului:
"Cum poţi insinua aşa ceva? Ia dǎ-ţi demisia, penalule!"

Presa, pe-alocuri, întreabǎ retoric: Oare-o fi bine, ca-n intestinele executivului,
sǎ se creeze precedente atât de oribile?


Dădăceală din mers… - Ruse Florian

"Crezi oare c-a aprecia întotdeauna lucrurile
în funcție de cum ori de cât te-au emoționat,
îți dă și dreptul de-a le descalifica pe cele
care doar indiferența,-n stare pură, ți-au captat?
Ia zi-mi atunci, cu-acele chestiuni față de care
te-ai simțit dintotdeauna complet dezinteresat, 
ignorând că-s șanse,-ntr-o perioadă viitoare, 
a te-nduioșa, ce faci? Le trimiti, frumos, la casat?
Sau dacă nu știu care amănunt, din întâmplare,
de a cărui existență, s-o descoperi, nu-ți e dat,
este-n stare a mișca vreo persoană oarecare,
ai paria c-acel detaliu-i numai bun de-aruncat?"

Cam astfel turuia, odat', o scumpă domnișoară,
lâng'-un tânăr ce, se pare, o scosese la plimbat;
măgaru'-i spusese de-o dădăceală-anteioară
c-a fost sublimă,-ntr-adevăr, doar că rece l-a lăsat.


Un simplu gând - Ruse Florian

Hm! Cât de puțin a lipsit să te știu,
cel mult, ca personaj generic...
Vrun gest prea vag sau al vremii capriciu
iar acum mi-ai fi fost, pur, nimic.


Plimbare în parc - Ruse Florian

De nerecunoscut, aproape,-mi pare parcul, 
identific greu și-n mine ceva trăsături, 
când, fără țintă, ne plimbăm pe-alei, iar lacul,
un picuț distrat, ne proiectează-n veseli nori.

Cât de-animate-mi pot părea acum mai toate...
Până și flori, pe-alocuri, îmi surâd complice, 
iar, de-undeva, un pom trecut mă dojenește:
– Ce-i, tinere, cu uitătura asta rece?
Ești idiot? Nu vezi că fata te iubește?

– Vezi dumneata, bătrâne, doi tirani feroce
tot mi se luptă-n suflet, de o vreme-ncoace;
iar cum iubirea și-ndoiala, ceva-mi zice, 
nu vor cădea în vecii vecilor la pace, 
spune și tu amice, ce-aș mai putea face?

În timp ce, tachinându-mă, tu mă-ntrebi: "Ce ai?
Nu cumva ți s-a urât, de-ale mele grații?"
copacu',-n mod isteț, ține să-mi precizeze:
Neîncrederea băiete? Las-o pentru "genii"!
Că-i greu, fățărnicia, să o camufleze…

Amuzat, gândind: "Cum oare poți să crezi tu dar
că plictiseala,-n preajma-ți, prea mult, m-ar apăsa?
Când numai lângă tine uit gustul ordinar
pe care,-n lipsa ta, tot timpul, ține a mi-l lăsa 
parcu'-acesta cu lacu-i, nemeritat, murdar."

îți spun: M-abțin! Prea-mi pare-a-ți displace că visez
o lume-n care pot, cât de cât, să evadez;
un loc în care, luna, n-ar putea pătrunde
nici când mai scapi un mod anume de-a surâde…
Ai oare impresiea că de mă voi trezi
din "realitatea" ce am descoperit-o, 
tot ce ești, în fapt, instantaneu, m-ar îngrozi?
Chiar de mă crezi sau nu, aici te-nșeli ispito!

Crezi,de pildă,-a nu ști eu când ne-o sta de veghe, 
pe-nserate, luna, cu amortirea-i rece, 
urmând ca razele-n elanu'-i nepereche
să-ncerce-ușor, ușor, vraja,-n beznă, s-arunce, 
că vei da a m-amăgi, șoptind la ureche:

"Nu mă lăsa, iubite, să mă pierd în noapte!
Deși-i musai să plec, doar strânge-mă în brațe!"

Tresari ușor, dup'-aia: Jap! –
Îmi ceri să am și eu răbdare,
căci nu te poți lega la cap
atâta timp cât nu te doare…

Caut unde-am greșit, dar peste-atâtea șoapte, 
ce pașii-ți, tot mai departe,-n aer, ridică, 
cu glasul cel mai deslușit se detașează,
straniul copac, sătul să mă mai dăscălească:

Fii bun, băiete! Ia-o, cătinel, spre acasă! 
Deja s-a răcorit și se cam înoptează...


Steaua căzătoare - Ruse Florian

Uneori îmi spun că de n-ai fi izbutit,
în atâtea feluri, să te-arăți frumoasă, 
bătrânețea, poate, chiar ar fi consimțit
să te primească la dânsa generoasă.
Se pare că nici soarta nu prea te-a iubit, 
mai ales că-i contestai, fățiș, ființa, 
și crudă,-n cale-ți, într-o zi, s-a proțăpit
chitită pe-a-ți răsplăti nesăbuința.
Alteori îmi zic: Ce rară fericire, 
că mi te-ai refugiat în amintire!
Aici, bănuiesc că-i greu, vreo uneltire,
memoria-mi să facă... - (Nici, nu-i stă-n fire.).


A-nvăța din trecut? Sau a tot visa că un viitor mai competent, mai bun, ne va salva prezentul? - Ruse Florian

"La lumea asta suprapopulată
și îngrijorător de-n profunzime poluată, 
unde timpul, mai mereu, înseamnă bani, 
iar oamenii blamează nonprofitul de-a fi umani;
o lume-amețitor de suferindă, 
al cărei doctor pare, de-o bună vreme, depășit, 
poate ne-ar deștepta fața-i lividă, 
însă griji cotidiene, prea adânc, ne-au amorțit."

Nimic nou sub soare,-"amice", zise-un tip
atent, oarecum, la tirada "viteazului" nostru,
din ce spui matale nu prea-i nici un chip
cu medicina de-acum să ne salvăm de dezastru.
Totuși, mă gândesc că s-a mai întâmplat
ca-n trecutul foarte-ndepărtat al acestui pământ
să se-ajungă-n impas, dar s-a rezolvat,
acordându-se pe-atunci criogeniei crezământ...


Infinit și totul absolut - Ruse Florian

Infinit și tot -
extrem de diferite
deși n-ai zice:

Infinit - ceva
la care orice-adaos
e neglijabil.

Totul - ceva-ul
la care orice-adaos
e imposibil.


Simpla deducție - Ruse Florian

Oare acea tulburătoare presimțire...
numai pe mine să mă fi-ncercat, 
captivă în întâia noastră amintire, 
rămasă din trecutu-ndepărtat?
Unii, probabil, i-ar fi spus destin, 
alții ceva mai filozofi - pură-ntâmplare;
eu încă nu-mi explic cum, din senin, 
mi-ai cauzat, atunci, atâta siderare.

(Foarte-ncordat tot admiram nuanța
cu care propriu-mi suflet mi te contura;
băftosu',-ntrevăzându-ți importanța, 
găsise, astfel, modul de-a mă-mbucura.)

Nu știu ție-n ce măsură ți s-o fi-ntâmplat
să simți, vreodat', ce pe-atunci am simțit,
însă, prea târziu, nestrămutată, c-ai plecat,
cam neagă c-o luasem pe-un drum greșit.


Mică confesiune - Ruse Florian

Nimic mai mult pe-acest pământ
nu pare-a mă-ncânta
decât atunci când vrednic sunt
de fericirea ta!


Trist optimist - Ruse Florian

Când ne-am revăzut, după așa amar de ani, 
surâsu' îți părea la fel ca-ntotdeauna:
ba întremător, ba nesecat izvor de răni
ce inima-mi făcea să bată ca nebuna.
Dar râsu-ți care,-odată, în stil desăvârșit, 
reușea, miraculos, să mă-nveselească, 
devenise, pare-se, ciudat de-obișnuit -
pesemne, timpu',-o fi ținut să-l lecuiască…

E straniu cum, după atâtea anotimpuri, 
doar lucrurile-acestea m-au sensibilizat!
Chiar m-amăgeam, pe când plecai, că multe treburi,
probabil, nici la mine, nu prea te-or fi frapat…


Puțin din riscurile exemplului… - Ruse Florian

Uneori, fiind impudic
din simplă pudicitate, 
poți să nimerești, temeinic, 
marea imoralitate.

Doar c-ades astă-ndrăzneală, 
aduce titlul de stupid, 
conferit mai cu fereală…
ca pentru un țintaș perfid.


Ceva proporționalități legate de politicianul dâmbovițean… - Ruse Florian

Talentu'-i este direct proporțional
cu iscusința în a fraieri
și,-n bună parte, invers proporțional
cu-ale propriului discurs convingeri.

Contu'-n bancă-i e direct proporțional
cu-arta de-a-și palma fapta penală
și, în general, invers proporțional
cu pretenția salarială.

Meritu'-i este direct proporțional
cu rata frunzei ce-a tăiat la câini
si,-n mod evident, invers proporțional
cu cât, prin asta, a scos din țâțâni.


Legat de rarităţi... - Ruse Florian

Oare-acel gen de-ntâmplări
în stare viaţa-a-ţi preschimba,
or avea fraţi sau surori
ce însăși moartea-ţi pot schimba?


Integritatea vopsită - Ruse Florian

E drept că până și-omu'-ajuns, câteodat', ajunge
pe sine-a se privi ca pe un biet ratat, 
dar și ratatu-i, când si când, just în a se convinge
că el nu-i chiar ușor de desconsiderat.
E drept că, lașitatea-ți, poate-a te-mpinge, 
în cazuri extreme, la absurde acte de curaj, 
dar și curaju-ți, isteț, te mai constrânge
"lașitatea" să ți-o evidențiezi în peisaj.
E drept că și cel mai inteligent om poate-ascunde
oarecare cantitate de prostie, 
dar și prostia, uneori, la idiot, surprinde
pe-ăl ce n-o vede numai cu ironie.

E drept că sunt destui acei ce par convinși
că alb sau negru este, pân' la urmă, orice lucru, 
dar simțurile pot atât de des greși
încât a-i corija nu-nseamnă și a fi integru.


Despre o închipuire neavenită - Ruse Florian

Deși cum concepeam, cândva, iubirea, 
până ce aievea să o întâlnesc,
din teatru, filme, cărți, ori de-aiurea, 
recunosc c-abia dacă-mi mai amintesc, 

acum, n-aș prea-ndrăzni s-acuz pe nimeni
din cei ce-atunci cercau să o descrie,
deprins cu stima pentru acei oameni
pe care "a greși" nu-i ține-n frâie; 

totuși, mă gândesc că realitatea, 
poate, chiar a fost, un picuț, cam dură
când a călcat cu toată greutatea
peste închipuirea-mi imatură.


Sacrificiul speranței - Ruse Florian

De-am spulberat, în așa hal, speranța
că vreodată te vei mai întoarce, 
tumefiindu-i fața
trecutului ce stoarce,
știind c-ar fi patetic,
amintirii cu noi doi,
să-i mai imaginez vreun rost ce, magic,
te va conduce, la mine, înapoi;

e pentru că am obosit, frumosul, 
în mai tot ce mă-nconjuară să îl cat 
și să-l compar cu chipul 
ce m-a vrăjit odat'.

Dacă gestu-mi ticălos 
ți-aduse vreo tristețe, 
apelez la sufletul tău generos 
rugându-l, de-i posibil, să mă ierte
că împrejurările m-au îndreptat
spre-un, fictiv, Centru de Recuperare 
când sinele-mi disperat 
se îneca-n frustrare.

Biletul de intrare 
era căința-mi ternă
că-n loc de vorbe vane de iubire
aveam să bat moneda pe-a ta vină...


O miză dincolo de rațiune (Despre excepția ce confirmă...) - Ruse Florian

Cum ideea că excepția, 
fără prea mari probleme, 
ar izbuti-n același timp, 
regula să o infirme și să o confirme, 
presupune-un raționament destul de tâmp;

evident, plusez:

Oare mai sunt minuni ce ți-ar putea urma, 
(făcând ca zilelor să le prind din nou rostu'), 
capabile iluziile-n stilul tău desăvârșit a-mi destrăma?
Care-or fi șansele? 
(Și astfel, anii trec - rămâne idiotu'…)


Sechelele unei despărțiri - Ruse Florian

"Poate c-or exista și moduri de-autoalin, 
capabile-anumite amintiri de-a surghiuni, 
care să îți îngaduie-a mai rezista puțin, 
fără s-ajungi, în întregime, a înnebuni;
altfel la ce atâtea maniere de a povesti
momentele prin care ai trecut
care-ar putea, eventual, ajuta să-ți terfelești
cele mai bune clipe ce-ai avut?"

Cam asta-mi străbătuse,-odată, gândurile, 
de-am prins provocării:"Cum vă cunoscuserăți?" - a mă pripi.
Pe atunci, nu bănuiam că amintirile
au de la naștere,-n dotare, proprii lor anticorpi…

Așa c-am încercat persoanei care mă-ntrebase, 
să-i răspund aproape-ncrezător;
când, glasu-mi hotărât-a, deodată, să mă lase, 
într-un chip profund stânjenitor…
Pesemne, corpul meu, ca nicio altă dată enervat, 
cu înțelepciunea-i de temut, 
mi-a dăruit și el o clipă, imposibil de uitat, 
arătându-mi cum e să fii mut.


Temerile unui muribund - Ruse Florian

Mă tem să mor, (e drept), căci nu socot
c-aș fi vreun specimen nemuritor, 
mai frică mi-e îns-a muri de tot
până s-ajung de-a binelea să mor.


"Profunzime" fotbalistică - Ruse Florian

Mult prea des de-o dai în bară,
din teren, ești pus pe bară,
și-i greu, când ți-oi cere "dreptul",
a n-o da cu stângu-n dreptul...


O mică întrebare cu privire la naivitate - Ruse Florian

"Aproapelui, o face-a-i proteja naivitatea
față de influențe noi la care se expune, 
chiar ignorându-i în totalitate apărarea
vreunei mai vechi naivități legată de tine?"
Iacătă un mod, ce-i drept, un picuț cam acrobatic,
de a te întreba care îți poate frânge-avântul…
(Până și-un amănunțel, în aparență de nimic, 
izbutind, câteodată, să îți sufle creditul...)


Din înaltul prieteniei 2 - Ruse Florian

Nu mă sprijini
îmbrâncindu-mă.

Nu mă-ndatora
spoliindu-mă.

Nu mă înălța
înjosindu-mă.

Nu mă apăra
judecându-mă.

Nu mă mântui
pervertindu-mă.

Nu mă împăca
atacându-mă.

Nu m-aprecia
degradându-mă.

Nu mă-ngenunchia
ridicându-mă.

Nu m-apropia
căpușându-mă.

Nu mă murdări
periindu-mă.


Eșecul - Ruse Florian

"A îi cultiva cuiva prietenia
după ce-ntr-un mod oribil l-ai brutalizat,
asta,-n general, frizează nebunia
sau că intelectual ești grav întârziat."

Cam așa îi explica ursul, lupului
ce unor oi tot da a le intra în grații.
"Nu știu ele, crezi tu, c -oricât te-ai silui,
năravu ți-e nărav și-o să-și arate colții?"

Trecut-au ani, iar lupul, într-o bună zi,
se-ntâlni cu ursul, din pură întâmplare:

«Știi? Totul mergea bine, dacă poți să crezi;
oile chiar devenind nostim sfidătoare.
Totuși, lucrurile-așa evoluat-au
că,-ntr-un sfârșit, ajuns-am să îți dau dreptate:
Noile-mi "amice" se pare c-așteptau
doar oportunitatea de-a fi răzbunate…
Ridicându-mă de jos cu greutate
și-ncercat de-o greață imposibil de descris,
cu-o ultimă zvâcnire de demnitate
m-am lăsat, fără a riposta-n vreun fel, proscris.»

Ursul ce-ascultase un pic cam plictisit,
să vorbească, pân' la urmă, a catadicsit:
"Tu, lupule,-așteptările mi-ai depășit -
nu ești numai dus, ci și de-a binelea tâmpit."


Din amic, inamic de oameni - Ruse Florian

"Să-ți vezi dușmanul jubilând
atuncea când distruge sau acaparează
cu-aviditate, rând pe rând, 
aproape tot ce,-adânc, te emoționează."

Iată ceva ce, câteodată, stabilește
gradu-n care ești patetic, 
mai ales când "sfântul" care te miruiește
insinuat ți-e și-n amic…


Nostalgie - Ruse Florian

"Să mi se-ntâmple chiar mie, n-are cum!"
Așa-mi tot spuneam atunci când ai plecat.
În ciud-acelor clipe-agonice,-acum, 
îmi zic: "Și de ce nu mi s-ar fi-ntâmplat?

Acele lucruri, cred, mirobolante, 
pe care lumea le-avea de arătat, 
erau, probabil, mult prea ofertante…,
altfel, într-atât, cum m-ai fi ignorat?"

O bună vreme-am sperat c-o să te-ntorci
pentru-a continua de unde ne-am oprit. -
Încă mai visam așa frumos pe-atunci…
Până la urmă, la ce ai fi venit?


Judecăți dezinteresate - Ruse Florian

Când, nematerialist, simți nevoia să te dai,
ai măcar bunul-simț s-o faci punând un pic de spirit,
iar dacă se întâmplă dintr-acesta să nu ai
nu-l cumpăra ostentativ, secându-te de credit...

Până a te hotărî, vreodat', să fii o loază
contra cuiva sau a ceva ce,-ntâmplător, prețuiești, 
ai grijă când careva te mai și motivează, 
să nu neglijezi cât pot fi oamenii de "altruiști".

Când ții să-ți fie, majoritar, recunoscută,
de-un grup, a inteligenței superioritate,
vezi ca în campania aceasta susținută
să nu-ți scape ironia celor ce-ți dau dreptate.

Și atunci când incorecți se-arată toți în juru-ți, 
să-ți amintești, prea optimist, dacă-ncerci să-i corijezi
că numai un visător, cinstit cu sine însuși, 
n-ar crede, socoteala lumii, absurd să ajustezi.


Ia zi-mi, ce-ai fi tu-n stare-a face pentru mine? - Ruse Florian

Ah, câte-aș face, zi după zi...
Norii sumbrii, i-aș bărbieri,
florile-n juru-ți aș înflori,
copacii toți i-aș înfrunzi!
Dar ce n-aș face pentru tine...
Mi-aș sacrifica menirea,
mi-aș da viața, mi-aș da și moartea,
doar ție să-ți fie bine!


O tentativă riscantă de snobism... - Ruse Florian

Destui, ajung, se pare,-a regreta ce n-au facut, 
mult mai mult decât ce au făcut...

E-n trend! Ce vrei? Deci, lasă-mă să te întreb și eu ceva
care mă frământă mai rău ca orice altceva:

"Dacă s-ar întâmpla să nu pot continua cu tine
dar nici fără de tine...

Tu, ce crezi? Ai putea trăi cu mine?
Dar fără de mine?"


Nesiguranța amorezului - Ruse Florian

Dintre atâtea moduri de a te iubi
care, cumva,-nainte-mi s-ar putea ivi, 
ce șanse aș avea eu a-l deosebi
pe-acela căruia, etern, te-ai potrivi?


Ironia unei autoflagelari - Ruse Florian

Presupunând că ar fi, brutalitatea aberantă, 
una din stratagemele ce,-n general, ajută
ca o înclinație, exagerat, controversată
să treacă, pentru-observatori, ades, neobservată, 
atunci, de râs e sau de plâns suferința la aceia
care încearcă,-n acest fel, orice-altceva să pară, 
autoflagelandu-se,-n mod trist, cu a contraria -
reproducând, cum pot şi ei, cruzimea cea barbară?


Cu dublu tăiș - Ruse Florian

"Oare o fi de bun augur să îți pară că-ntrevezi
vreun lucru-n care niciodat‛ nu vei înceta să crezi?"

Nu de mult, la modul ăsta, subtilă,-mi tot strecurai
semne ale adâncimii în care mă adorai.

Acum, privind un piculeț mai detașat în urmă, 
îmi zic că, poate, n-o spuneai, întâmplător, în glumă...

Hm! Cine naibii-ar fi crezut cât de profund caraghios
mi-era, în fapt, obiceiul de-a te lua prea-n serios?


Scânteie stinsă de venin - Ruse Florian

Vrajă de-o clipă-n a mea cale, 
izvor de reverie, 
la ce-mi mai dai în gând târcoale?
Ce ți-am greșit eu ție?
Himeră din trecut senin, 
nu mă provocai tu oare
sumbra cărare spre declin
să n-o călcăm în picioare?
Crezi oare, tu, nălucă - rost magic, care-un timp mi-ai fost -
că nu m-am prefăcut din răsputeri să văd că, poate, 
o scânteie ce se stinge nu-i un stimulent anost
pentr-un suflet care,-n deznădejde, prinde-a se zbate?

Dar ce-ai pățit, pe-atunci, de ți-ai înfrânt sadismul,
fantasma mea de altă dată, 
oprindu-te să-mi mai administrezi veninul
cu mila ta atent dozată?
Reușit-ai oare s-accepți realitatea
că mila nu prea e decât un trist paleativ
ce, șarpelui, îi schimbă, poate, pielea, 
orice leac pentru-al său suflet fiind inofensiv?
Vezi tu? Probabil ăsta-i și motivul ce mă-mpinge, 
momentan, să mă gândesc, cu oarecare drag, la tine, 
privind, neputincios, cum sufletu-mi parcă s-ar strânge
în jurul unui gol ce tot mai impresionant devine.






























    1 2 3 4 5 6

Copyrights © 2015-2016 Ruse Florian / All Rights Reserved.