Un dubiu…
Oare mi-ai fost vreodat' prezent, frumoaso, ori ai fost mereu un vis ce-a umplut remanent pustiul din trecutul meu?
Zi de votare-n democrația de paie
Într-o țară de paie, cu case de paie, cu drumuri de paie și-un viitor de paie, alegători de paie pun cu-nfrigurare paiul cel mai mare în urnele de paie.
Capcana propriului amor
Amorul propriu, excesiv de apărat, lasă, adesea, bunul simț neprotejat.
Naivitate religioasă
Cum mama dracului e oare cu putință că unii… (oameni buni în aparență), găsesc în orice eră ferm de trebuință a ucide-ntru pașnică credință?
Haiku. Undele
undele de mai - aselenizează lin lebăda pe lac
Vinul amăgirilor
De-o transfuzie aveai nevoie-atunci, cu promptitudine, așa că, bob cu bob, firesc, am început să storc ciorchine… Cu mustul care îți curgea prin vene, în ritmul inimii, după reanimare, cumva m-am molipsit de fericire, pân' ce-ntr-o zi ai zis: "Mersi, mi-a părut bine…" Iar bobul ce-a rămas de-atunci din mine, vlăguit și singur, însă visând la tine, se încurajează cu un, tot mai trist, refren îmbătător de stafidă optimist: "Dacă m-oi fi-ndragit, pe atunci, demult, poate-amintirile-ți vor reveni senine, iar mustul devenit, între timp, adult, chiar clătinând cărări, te va ghida spre mine!"
Întrebare patetică…
Oare-ntradevăr se impunea ca cea mai trainică prezență să fie-n mica lume a mea tocmai cumplita ta absență?
Proaspătul erou
Gânduri agățate falnic de tavan, luând forme-ascuțite de stalactite, și-au desăvârșit ieri mai vechiul lor plan de-a mă țintui-n pat o-ntreagă noapte, dureros înfigându-se în carne, momindu-mi cu-alianța deprimarea, recunoscută c-ar ști cel mai bine să zgândăre în om singurătatea… Firesc, ele-mi cereau un absurd tribut, lucru ce m-a-mpins să le declar război; și așa, de zor, să sap am început, tranșee, tolănit cu totu-n noroi, nebun de gelozie pe-ăl care-am fost, când te-aduceam încetișor la pieptu-mi… sau când chiar dacă te știam pe de rost, tot întârziam privind vrăjit cum dormi. Pe câmpul înspăimântătoarei lupte, față de tine atât de departe, mai erau câteva flori ofilite, de-o lună prea curioasă trădate... Gândeam, la-nceput, a le dinamita, îns-am sfârșit făcând un ceai din ele, pentru-a-l bea, nu doar în amintirea ta, ci și ca leac singurătății mele... …zadarnic… (…nu îndrăznisem să le smulg cu totul, iar restul lor gusta încă pământul... Cel mai probabil de-aia, somniferul, nu și-a facut de niciun fel efectul.) "Un vast câmp de luptă și un biet erou, într-o bătălie, clar, disperată", cam acesta este patul meu, mai nou, iubita mea, de când tot ești plecată.
Lacrimi pe asfalt
– Ce-ai zice de lacrimi dacă ar fi fatale, stingând focu-n inimi precum veninurile? – Cred c-ar fi onorant a gusta doar din cele ce pot înnobila sublim fericirile… N-aș vrea acum să par prea-nclinat spre a uimi cu lucruri ce aduc mai mult a nebunie, însă un nesecat izvor letal de lacrimi aș prefera-n ăst caz doar dragostea să fie. Pleoapelor, ne-om ține în frâu efuziunea, oricât, chiar de-orice zi va fi o sărbătoare, totuși, dacă din ochi limpezime-ar dispărea, s-oprim lașitatea, obscen, să ne-mpresoare. – Știi? Ador la oameni un pic de exaltare, dar detest tendințe mult prea suicidare… – Măcar, cest "seppuku", cât de dulce mi-ar părea, de-ar proteja ceva ce-ntr-adevăr ar face, ca în vreo mocirlă nicio lacrimă prea rea să n-ajungă, pizmaș, a face bolboroace. Deci, atunci când pașii nu ne-or mai face valuri, cumva, m-oi preface în colac de salvare, ghidându-te atent către-ntâiele maluri, care grațiile-ți vor găsi-mbietoare. Apoi m-aș arunca, tăcut, în ape iară și-aș înnota-ndestul de departe de tine, purtând pe umerii-mi tot mai greaua povară - povestea dintre noi plină de-amărăciune…
Mediocru
om mediocru - grav inapt la orice pas a se depăși
cu mâinile curate
minimul respect - cu mâinile curate noroiul scurmă
Deșert
Sub noi, dogoritor, se întindea deșertul, semne care dădea, de-o vreme, că așteaptă să mi te scurgi ușor (vai ce ușor) din palme, de complicații mii, trist, suprasaturată. Hm, cât de-nfrigurat și prostesc am așteptat pe chipu-ți minunat să mai revăd surâsul, iar ca la-nceputuri sufletu-ți imaculat înc-o dată-n luciri să îmi inunde gândul. Deja era un chin să-ți tot suport privirea cu fiecare zi mai dureros străină, deși, mă-ncurajam: "Ce bine-ar fi căderea, deșertul cel mai sterp posibil să devină!" Am apelat, absurd, însăși la providență să fiu parașutat cât mai pe lângă tine, să văd cum ne-or izbi cu a lor insolență tacuri anonime la pândă printre dune... Cumva s-a întâmplat c-a fost disponibilă și ajutatu-m-a, chiar cu celeritate, dându-mi niște apă, o hartă și-o cămilă...- Busola-mi îns-avea o dizabilitate... Totuși, pe undeva, am întâlnit persoana aia... ce promitea suferința să-mi curme; ce nume dubios, spuneam – "Fata Morgana", dar, fix către tine, garanta să mă-ndrume...
Raft de cărți
Vechiul raft de cărți Pe-un nou volum dinspre geam şade-un fluture Aerisirea-ncepe cu-a pune punctul pe i
Politețuri ultra-defensive (din mers)
Pașii ni se intersectaseră de-atatea ori, ferm pân-a-ndrăzni să-i intru pe orbită, o mai văzuseră și-obișnuitele-mi cărări, niciodată însă așa de grăbită. Privirile, de obicei, ni se jenau ușor când se întâlneau aparent intempestiv, în ziua-ceea totuși, c-un nebănuit fior, surprinsu-i-am pe chip un ton peiorativ. Poate, gândurile noastre, să-nciudeze zeii prin salturi îndrăznețe ar fi trebuit; însă m-am trezit bătând prea tare câmpii, iar ea, superioară, nici n-a prea vorbit. Singurătățile, ce astfel ni se respingeau (prin gesturile-i supărător zorite), mi-au dat răgaz să-i spun totuși că niciodată n-au să o mai sâcâie visele-mi pripite.
Ultimă senzație
Ce trăire ți-ai putea compara-n anvergură cu momentu-acela când de-odat' ajungi a-ncepe să-ți simți cumva sfârșitul și-n ultima nervură așa jalnic de-aproape c-abia-l mai poți percepe? Cu cel din urmă suflu, viața-ți, când și-o propune ca-n grabă,-ntr-o bună zi, de sineși să te scape, oare-ți vei spune-n glumă că tot rău-i spre bine sau în loc de ironii ți-oi aminti dulci clipe? Atuncea când te-oi afla c-un pas în neființă, intuind că nu e rost de nicio amânare, fi-vei oare năpădit de-a fricii chintesență sau curiozitatea îți va fi delectare? Ori, poate, când în sfârșit vei ajunge-a constata că n-ai să fugi niciunde de iminenta-ți moarte, o relaxare-absurdă mintea îți va-ncorseta, într-atât încât nimic să nu te mai frământe?
La țară
concert la țară - cri cosmopolit luna tace cu accent
Telefonul (Pe când nu existau telefoanele mobile...)
Nu pot chema salvarea și mă prefac în scrum, căci sufletul ce-mi arde așteaptă-n van să suni. Săgeți de gânduri te-mboldesc să dai vreun semn, însă nu ține, și-i vina mea, cred, c-am lipsit la cursul de telepatie. Deodat', speranța-mi bate-n ușă, răspund ca prin transă, însă-i greșeală, pun receptorul, zgomotos, în furcă, iar liniștea revine-asfixiantă.
De trecut
Detest în tot acel trecut, ce doar c-un aer vag la mine se abate, faptul că-mi face dureros de cunoscut izvorul de incoerență-n viitoare acte. Detest în tot acel trecut, ce nu îmi dă la timp târcoale, c-arată cum ce-mi pare,-n genere, știut, ar merita, c-un semn de întrebare, adus la forme mai normale. Detest în tot acel trecut de scrum, ce îmi confirmă cât de des, memoria, mi-e decimată, c-anticipând imaginea din viitor a ceea ce-s acum, n-o văd decât de-un gol imens marcată. Detest în tot acel trecut, ce mi te ține-n așa chip captivă, că îmi promite prezentul străbătut, mai mereu, de disperare efectivă.
Mică problemă de conștiință
Există nedreptate ce te îndreptățește s-acuzi de probitate riposte neoneste?