Florian Ruse - "Poezii"
 
Pag4

    1 2 3 4 5 6

Mic fragment din dialogul cu un om religios

– Ideea de-a-ți dărui totul
sau din contră, de-a-ți fi luat,
nu urcă niciodată potul
ca atunci când tot ți-e dat!
– Asta-i mostră de nimic
pe care n-aș miza prea fudul -
chiar și când n-ai mai nimic
putând pierde-ori da încă-ndestul...


Un dubiu…

Oare mi-ai fost vreodat' prezent, 
frumoaso, ori ai fost mereu
un vis ce-a umplut remanent
pustiul din trecutul meu?


Zi de votare-n democrația de paie

Într-o țară de paie,
cu case de paie,
cu drumuri de paie
și-un viitor de paie,
alegători de paie
pun cu-nfrigurare
paiul cel mai mare
în urnele de paie.


Pe când încă-mi păreai...

Deși dezinteresul nostru față de ceva
ne apare, de-obicei, imprevizibil, 
acesta-i totuși consecvent în a ne releva
cât e verbul "a dăinui" de durabil…
De-aceea poate-am cutezat o vreme să-mi înșel,
bunul simț, când dam răbdarea a-ți aține,
tot așteptând dezinteresul tău pentru acel
infernal dezinteres față de mine.


Capcana propriului amor

Amorul propriu, excesiv de apărat, 
lasă, adesea, bunul simț neprotejat.


Naivitate religioasă

Cum mama dracului e oare cu putință
că unii… (oameni buni în aparență),
găsesc în orice eră ferm de trebuință
a ucide-ntru pașnică credință?


Celălalt obraz

Cu osebire când nu cauți să fii bun,
altruismu-arată-ți ca ieșit din comun;
neașteptând de-aici vreun oarece profit,
precum ar face-o poate-un suflet pur falit.
Totuși, cu vreun profitor când te-oi duela,
teme-te de face pe nevăzătorul,
și de o părea a se-autoflagela, 
păzea! să nu îți pupi vreuna cu bastonul.
Iar de apuc-a da mișelește-n tine,
întoarce-i și tu, frumușel, cellalt obraz,
doar dacă, prin asta, simți că-i faci vreun bine
ce-i incapabil să te-orbească de necaz.


În zâmbet de Titanic

În astă lume-adâncă și-atât de-nșelătoare, 
ce pentru plute-abstracte digeră greu proiecte, 
dar care își permite, chiar gratis, să-ți ofere
sicrie plutitoare de-a gata brevetate;
năzuind să navighez prin marea-nvolburată,
m-am apucat să-ncropesc, cândva, o mică barcă,
atent cu-orice temeiuri de-a fi prea rușinată
că unu-ntr-atât necopt a dat s-o făurescă.

Parcă văd, ce-i drept, și-acum, Titanicul, surâzând:
"Ia spune, prietene! N-ai vrea să-ți țin cadența?"
E-amuzant, deci merită,-mi zic marinărește-n gând,
iar și iar a tot vâsli, ironizând speranța.


Haiku. Undele

undele de mai -
aselenizează lin
lebăda pe lac


Vinul amăgirilor

De-o transfuzie aveai nevoie-atunci, cu promptitudine, 
așa că, bob cu bob, pe loc, am început să storc ciorchine…

Cu mustul care îți curgea prin vene, 
în ritmul inimii, după reanimare, 
cumva m-am molipsit de fericire, 
pân' ce-ntr-o zi ai zis: "Mersi, mi-a părut bine…"
Iar bobul ce-a rămas de-atunci din mine, 
vlăguit și singur, însă visând la tine, 
se încurajează cu un, tot mai trist,
refren îmbătător de stafidă optimist:

"Dacă m-oi fi-ndragit, pe atunci, demult, 
poate-amintirile-ți vor reveni senine, 
iar mustul devenit, între timp, adult, 
chiar clătinând cărări, te va ghida spre mine!"


Bolero

«Ce briză acustică plăcută,
ce ritm înălțător, ce profunzime,
cât mister și forță delicată
poate-n mai toate, de-odat', să imprime!
Pe nesimțite pornește dansul,
la-nceput cu pași vădit ne-ncrezători,
ce-ajung, venindu-le-un pic curajul,
să ne-apropie tulburător de nori.
"Mă tem c-aripile-o să-mi cedeze..."
glumești, arătând spre un toc orbitor;
brațele-mi deci, să se revanșeze,
ghiduș, mi-acoperă ochii-n semn că dor.»

Dansând acum pe-o altă melodie,
așa te văd, din când în când, în gând!
Cum mai jucam odat'... Ce nebunie!
(Poate că ne-am oprit mult prea curând...)


Admisibile omisiuni

El ezita, căci prea-i păreai dezamăgită
că o să îți aștepte, ca mai toți, concursul;
de-aceea, poate, l-ai privit așa uimită, 
zâmbind intenției ce-ți străbătuse gândul...
Surprinsă cum tăcerea-i mai c-a intimidat, 
ochii-ți se-ntrebau: "Care naibii o fi tâlcul?
Să fie oare, asta, ce am tot căutat?
Ȋnsuși sfinxul mut, dintre toți, să fie-alesul?
Prin vane-ntrebări cum n-a pornit-o  la asalt, 
la ce bun l-aș demola cu fade-nțepături,
obturând prostesc, din îndoielnicu-mi înalt, 
cursu-adânc ce bine dă, marilor răspunsuri?"


Lucruri cu care, se zice, ne naștem

Presupunând c-ar fi un dat, spre-a-ți resimți
torsul pașilor și-n răscrucea lor,
având întreaga viață ochi pentru-a-l simți
ca obligație la Orbitor,
cam greu, sufletu-n om, a consimți
c-ar fi vreun specimen nemuritor,
prea-n mulți pare-o minune-a rencolți,
pân' la cosit, când și trupește mor.


Concepții înghețate

M-am născut pe-un ghețar: vreme câinească,
cu vijelii și geruri nebune, 
prea hotărâte parcă să mă călească
pentru-o viață departe de tine.
Din zona-mi lipsită de orice speranță, 
tu îmi cereai să fug, să îți cedez, 
deci eu, deși, mai tot, un bulgăr de gheață, 
am găsit o cale să evadez.

(Știam că,-n plin absurd, n-ai fi protejată
de-un tribunal ce aspru pedepsește, 
că sigur ai pieri în lumea-mi nefastă,
și-ales-am să nu risc, urmându-te!)

Iar dacă-n întregime, apoi, dăruit,
procesului de-aclimatizare,
nu am ezitat să-ți curg, pic cu pic, topit,
la rădăcină, fără-ncetare,
aș vrea, acum, să cred că nu m-ai judecat
prea aspru,-ndemnu-ți stins c-am ignorat. -
La florile de colț, da, cred, m-aș fi-ntremat!
Ǎst gând însă fu prea de lepădat...


motiv milenar

el, gelos, ea, vai,
iubire bipolară -
motiv milenar:

ce ești tu, de fapt? -
o-ntâmplare ce pururi 
viața mi-a schimbat

ce e El, de fapt? - 
o-ntămplare ce pururi
moartea mi-a schimbat


Dialog macabru (Ce nu te omoară...)

Un nătărău încuraja odată pe-un olog:
Faptul că viața te-a făcut ceva mai mic, 
picioarele cerându-ți-le, brutal, drept zălog, 
nu va face oare s-ajungi mai puternic?
Poate, veni răspunsul c-un imens dezgust;
deși, văzând că nu te-avantajează cu nimic
"norocu"-ți de a fi la minte așa-ngust, 
mă face, "amice", să mă îndoiesc amarnic…


Întrebare patetică…

Oare-ntradevăr se impunea
ca cea mai trainică prezență
să fie-n mica lume a mea
tocmai cumplita ta absență?


Proaspătul erou

Gânduri agățate falnic de tavan, 
luând forme-ascuțite de stalactite, 
și-au desăvârșit ieri mai vechiul lor plan
de-a mă țintui-n pat o-ntreagă noapte,
dureros înfigându-se în carne, 
momindu-mi cu-alianța deprimarea, 
recunoscută c-ar ști cel mai bine
cum să zgândăre-n om singurătatea…

Firesc, ele-mi cereau un absurd tribut, 
lucru ce m-a-mpins să le declar război; 
și așa, de zor, să sap am început, 
tranșee, tolănit cu totu-n noroi, 
nebun de gelozie pe-ăl care-am fost,
când te-aduceam încetișor la pieptu-mi…
sau când chiar dacă te știam pe de rost,
tot întârziam privind vrăjit cum dormi.

Pe câmpul înspăimântătoarei lupte, 
față de tine atât de departe, 
mai erau câteva flori ofilite,
de-o lună prea curioasă trădate...
Gândeam, la-nceput, a le dinamita, 
îns-am sfârșit făcând un ceai din ele,
pentru-a-l bea, nu doar în amintirea ta, 
ci și ca leac singurătății mele...

…zadarnic…

(…nu îndrăznisem să le smulg cu totul, 
iar restul lor gusta încă pământul...
Cel mai probabil de-aia, somniferul, 
nu și-a facut de niciun fel efectul.)

"Un vast câmp de luptă și un biet erou, 
într-o bătălie, clar, disperată", 
cam acesta este patul meu, mai nou, 
iubita mea, de când tot ești plecată.


Trăiește clipa...

Crezi c-ai a te împăuna
cu "clipa pe care-o trăiești"?
Poate n-ai dat peste vreuna
de care să te îngrozești!


Lacrimi pe asfalt

– Ce-ai zice de lacrimi dacă ar fi fatale,
stingând focu-n inimi precum veninurile?
– M-ar onora barem să gust numai din cele
care-ar înnobila sublim fericirile…
N-aș vrea acum să par prea-nclinat spre a uimi
cu lucruri ce aduc mai mult a nebunie, 
însă un nesecat izvor letal de lacrimi
aș prefera-n ăst caz doar dragostea să fie.
Pleoapelor, ne-om ține în frâu efuziunea,
oricât, chiar de-orice zi va fi o sărbătoare, 
totuși, dacă din ochi limpezime-ar dispărea,
s-oprim lașitatea, obscen, să ne-mpresoare.

– Știi? Ador la oameni un pic de exaltare,
dar detest tendințe mult prea suicidare…

– Măcar, cest "seppuku", cât de dulce mi-ar părea,
de-ar proteja ceva ce-ntr-adevăr ar face, 
ca în vreo mocirlă nicio lacrimă prea rea
să n-ajungă, pizmaș, a face bolboroace.
Deci, atunci când pașii nu ne-or mai face valuri, 
cumva, m-oi preface în colac de salvare, 
ghidându-te atent către-ntâiele maluri, 
care grațiile-ți vor găsi-mbietoare.
Apoi m-aș arunca, tăcut, în ape iară
și-aș înnota-ndestul de departe de tine, 
purtând pe umerii-mi tot mai greaua povară -
povestea dintre noi plină de-amărăciune…


Mediocru

ești mediocru -
când renunți la orice pas
a te depăși


Școala

"Hm, de serviciu pe școală…
Ei, asta chiar că-i bună!
Ce mai baftă ireală 
peste mine să vină!"

Cam asta-și zicea elevul, 
când la poartă apăru, 
cu-adevărat, miracolul,
printr-un domn care-i ceru:
– N-ai vrea din clasă s-o aduci
pân' aici pe eleva…
Nu am chei... - ce să îi faci?
Și-acas' nu-i altcineva…

Pe loc, micuțul înlemni:
insul, vorbea despre ea…
(înger, ce se pomeni, 
de ceva timp, că-ndrăgea.
Zâmbetul ei... doar el știa
în ce moduri răscolea, 
tăindu-i respirația
mai mereu când o vedea.)

Dâsul, pesemne, îi era 
vreo rudă-apropiată, 
așa-ncât, spre-a nu-l dispera, 
se conformă pe dată.

Acum pare că-i momentul, 
ceea ce simt, să îi spun,
gândi-n grabă prichindelul -
O să dau tot ce-am mai bun!
Din mers, deci, prinse-a "dichisi"
planul cum urma s-o ia,
pentru a n-o prea plictisi
sau, netot, a o speria.

Deschise ușa și concis
"lămuri" cum sta treaba, 
ea-l privea…(părea un vis), 
pe când profa-l întreba:
– Măi băiete, cine-o cheamă?
Să ne dumirim nițel…
(Zăpăcit de-acea enigmă...)
– Păăăi…, un om! răspunse el.

S-a râs ceva pe seama lui, 
până și ea surâse… -
Astfel, elanul tontului, 
din fașă, se-ntrerupse.


Povestea unui vânător

(O ciripire îndulcită-n pripă: "O pasăre ce zboară dac-ar fi iubirea,
mi-aș dori să-i fiu barem o aripă, iar cealaltă aripă să-i fie, cumva, ea...)

Aproape-amuzat de-a sa îndrăzneală 
(tot zbura o pasăre un pic prea-n preajma mea),
arma am scos-o fără de pripeală, 
trăgând s-omor plictisul și-așa… să vadă ea.
Și-n urma-celui tunet ce ucide,
un gând mă străfulgeră ca din întâmplare: 
"Ce-o fi mai plăcut? S-o admiri cum cade?
Sau să-i privești de-aproape chipu-n timp ce moare?"

(Eram pe atunci de-un cinism epocal, 
așa c-am luat-o mândru-n palme sfidătoare, 
cu un simplu gest, la fel de natural
cum rupe un grădinar, de-obicei, o floare.)

Rana-n aripă-i scrutând-o-ntâi senin, 
strânsei, ca lovit, din ochi și-ntr-o clipă iată, 
parc-animate de un lăuntric chin, 
îmi aparură lacrimi pe-obraji prima dată…
(Cât ușurează plânsul atare mâhnire, 
nu-mi prea păsase, pân' atunci, mai deloc, 
obișnuind oricare stupidă pornire
să o iau în râs precum un dobitoc)

Curând, secat de lacrimi și ușor ca fulgul, 
nu m-au luat deloc minuni pe-ocolite:
prea tulburat, bag seamă, de ce-a făcut plumbul, 
aripă-ajungănd, cred, ca-nvățăminte.

Zborul meu părea hotărât s-atingă, 
piscuri nemai atinse de vreun alt flăcăiaș;
vezi însă c,-atent, decidea să tragă, 
de-undeva din ascunziș, un nu știu ce țintaș...
Ce-a urmat apoi? – Un tunet percutant…
Iar celui de-a reușit cu glonț a m-atinge, 
c-o gaură-n piept, sângerând galopant, 
i-am oferit plăcerea, brută, de-a mă stinge.


cu mâinile curate

minimul respect -
cu mâinile curate
noroiul scurmă


Deșert

Sub noi, dogoritor, se întindea deșertul, 
semne care dădea, de-o vreme, că așteaptă
să mi te scurgi ușor (vai ce ușor) din palme, 
de complicații mii, trist, suprasaturată.
Hm, cât de-nfrigurat și prostesc am așteptat
pe chipu-ți minunat să mai revăd surâsul, 
iar ca la-nceputuri sufletu-ți imaculat
înc-o dată-n luciri să îmi inunde gândul.

Deja era un chin să-ți tot suport privirea
cu fiecare zi mai dureros străină, 
deși, mă-ncurajam: "Ce bine-ar fi căderea, 
deșertul cel mai sterp posibil să devină!"

Am apelat, absurd, însăși la providență
să fiu parașutat cât mai pe lângă tine, 
să văd cum ne-or izbi cu a lor insolență
tacuri anonime la pândă printre dune...
Cumva s-a întâmplat c-a fost disponibilă
și ajutatu-m-a, chiar cu celeritate, 
dându-mi niște apă, o hartă și-o cămilă...-
Busola-mi îns-avea o dizabilitate...

Totuși, pe undeva, am întâlnit persoana
aia... ce promitea suferința să-mi curme;
ce nume dubios, spuneam – "Fata Morgana", 
dar, fix către tine, garanta să mă-ndrume...


Vânătorul și felina

Când ea-l săruta parc-o făcea
numai din nevoia de-a-și marca teritoriul;
el, cu vederea, asta-i trecea,
știind cine-i prada și cine-i prădătorul…
"Nu-i firesc, oare, să fie-așa?",
reflecta el plictisit, "Doar suntem la-nceput! -
Măcar dorința-i de a tranșa,
din ochi, nu prea dă semne să îi fi dispărut."

Mai apoi, el, a tot evitat
copilăreasca joacă de-a "cine-i mai prejos",
gândind c-ar fi-ndestul respectat,
încât, ea, să-l contreze, luând-o prea-n serios.
Un timp îi merse, însă, săpat,
pân' la urmă, de realitatea cea dură,
se trezi nu doar crunt asaltat
ci și indiferent în a lua vreo măsură.

Pe când colții-n gâtul lui mușcau,
ea,-ngăimă în treacăt: "Știi? Cred c-o să-ți duc dorul!",
iar ghiarele-i îl chestionau:
"Acum, cine-i prada și cine-i prădătorul?"


Darul

Iubirea ta - cireașa de pe tort
(cel puţin pe la-nceputuri).
Am constatat dup-aia mai mult mort,
ticsită c-a fost de e-uri.



Tot gravitând în jurul morții…

A fi sau a nu fi, dintre atâtea lucruri,

       «Ceva născându-se-n ceva fără motive, 
        ceva simțind într-un ceva ce-l și include, 
        ceva făcând numai ceea ce poate face, 
        ceva-n altceva incapabil de-a-l exclude.»

un nu-stiu-ce care mai se-ntreabă uneori:

       «Ce oare-ar fi devenit văduvit de toate
        ce făcut-au uneori viaț-a-i părea dragă
        ori de-acelea care-au dat, lumea, să-i arate, 
        prin evidențe, cât i-ar lua,-n fapt, s-o-nțeleagă?

        Sau cum oare ar putea chiar totu-ntrezării, 
        un ceva ce totul, în vreun fel, l-ar naște, 
        fără a rezolva problema conjugării
        verbului inexistent de "-a autonaște"?

        Sau cum legat de karmă..., ori de reîncarnări… ?»

Poți oare ființa o-ntreagă veșnicie
ca parte-a valurilor spumegând de muritori, 
animat, metodic, de actul de-a te stinge
ce-amintirile-ți disipă, ori de câte ori?


Un crez prostesc

Demult, credeam că într-o zi
mă voi plictisi de mine
să nu-ncetez a mă trezi
tot gândindu-mă la tine.
Eram prea tânăr pe atunci
să pot privi obiectiv,
chiar și în ape neadânci,
cât puteam fi,-n fapt, de naiv...


Raft de cărți

Vechiul raft de cărți
Pe-un nou volum dinspre geam
şade-un  fluture

Aerisirea-ncepe
cu-a pune punctul pe i


De Moș Nicolae

Sper ca Moșul de-o să vie
și-anu-acesta pe acie

să ne-aducă bucurie,
să ne-aducă omenie,

să ne-aducă dărnicie,
să ne-aducă armonie,

nu-n surplus, ci, cât să ție
pân' la anu,-n Decembrie,

când din nou el o să vie
în șosete să ne puie!


Puterea prieteniei

"Să-ți vezi dușmanul jubilând,
atuncea când distruge sau acaparează
cu-aviditate, rând pe rând, 
aproape tot ce pentru tine chiar contează."
Iată ceva ce câteodată stabilește
cât patetism te-a înglodat, 
culminând când "omul" care-astfel miruiește
ți-e și-n amic insinuat…


Politețuri ultra-defensive (din mers)

Pașii ni se intersectaseră de-atatea ori,
ferm pân-a-ndrăzni să-i intru pe orbită,
o mai văzuseră și-obișnuitele-mi cărări, 
niciodată însă așa de grăbită.
Privirile, de obicei, ni se jenau ușor
când se întâlneau aparent intempestiv, 
în ziua-ceea totuși, c-un nebănuit fior, 
surprinsu-i-am pe chip un ton peiorativ.
Poate, gândurile noastre, să-nciudeze zeii
prin salturi îndrăznețe ar fi trebuit;
însă m-am trezit bătând prea tare câmpii, 
iar ea, superioară, nici n-a prea vorbit.
Singurătățile, ce astfel ni se respingeau
(prin gesturile-i supărător zorite), 
mi-au dat răgaz să-i spun totuși că niciodată n-au
să o mai sâcâie visele-mi pripite.


Emigrare ratată

Mult prea dur de vânturi ferfeniți, 
debusolați de-atâta scuturat, 
pricăjiții nori, în raze-nfipți,
stau resemnați cu toții la uscat.

Treziți încă din zori și-ademeniți 
de niste păsări călătoare, 
porniseră, puțin cam adormiți, 
spre țări un pic mai primitoare.
Credeau că-n drumul ce-aveau de parcurs
vor fi ghidați de zburatoare, 
dar pare-se ceva nu prea a mers
și-au fost lăsați cu ochii-n soare.

De-aia,-ntrucâtva, vestea li s-a dus
c-ar cam fi cu capetele-n nori, 
deși, se zice că priviți de sus 
devin sumbri bravii visători.


Eșecul

"A îi cultiva cuiva prietenia
după ce-ntr-un mod oribil l-ai brutalizat,
asta,-n general, frizează nebunia
sau că intelectual ești grav întârziat."

Cam așa îi explica ursul, lupului
ce unor oi tot da a le intra în grații.
"Nu știu ele, crezi tu, c-oricât te-ai silui,
năravu ți-e nărav și-o să-și arate colții?"

Trecut-au ani, iar lupul, într-o bună zi,
se-ntâlni cu ursul, din pură întâmplare:

«Știi? Totul mergea bine, dacă poți să crezi;
oile chiar devenind nostim sfidătoare.
Totuși, lucrurile-așa evoluat-au
c-am ajuns, într-un sfârșit, să îți dau dreptate:
Noile-mi "amice" se pare c-așteptau
doar oportunitatea de-a fi răzbunate…

Adunându-mă de jos cu greutate
și-ncercat de-o greață imposibil de descris,
c-o ultimă zvâcnire de demnitate
m-am lăsat, fără a riposta-n vreun fel, proscris.»

Ursul, ce-ascultase un pic cam sictrit,
mai destinse atmosfera c-un vag mormăit:
"Tu, lupule,-așteptările mi-ai depășit -
nu ești numai dus, ci și de-a binelea tâmpit."


Eşichierul puterilor în statul de drept dâmboviţean (România lucrului bine f****)

Legislativu-i spune judecǎtorescului:
Nu mǎ-ndrepta, în ţeapǎ trǎgându-mǎ!

Judecǎtorescu-i spune legislativului:
Nu mǎ obstrucţiona, responsabilizându-mǎ!

Preşedintele-n nota lui "Sǎ te-ajut, ajutǎ-mǎ!", îi spune judecǎtorescului:
"Bagǎ-i un dosar premierului!", apoi, gândindu-se mai bine, "Şi vezi cum îi înfunzi ceva miniştrii mai de seamǎ..."

Premieru-i spune, puţin timp dup-aceea, preşedintelui:
Înteleg cǎ vrei şi partea-mi de felie, însǎ fǎ-o c-un pic de decenţǎ "domnule".

Preşedintele, "ofensat", îi spune premierului:
Cum poţi insinua aşa ceva? Ia dǎ-ţi demisia, penalule!

Presa, pe-alocuri, întreabǎ retoric: Oare-o fi bine, ca-n intestinele executivului,
sǎ se creeze precedente atât de oribile?


Mică-ntrebare legată de milă…

Care dintre mila de mila altora
și acea milă de propria-i milă
oare pe om, în general, l-ar ușura
mai degrabă de i-ar pune stavilă?


Întrebare banală

(Uneori, iubirea, din cauza propriei inerții, e spulberată.
Atunci, ca și în cazul vreunui membru lipsă
căruia parcă i-ai mai simți uneori prezența,
rămâne ciotul cu prelungirea-i ciudat dureroasă…)

Între a-i sugera, subtil, c-o placi, 
prefăcându-te că te prefaci, 
și a îi spulbera din socoteli, 
mârșav, înșelând-o că o-nșeli
(expuși fiind, pe-acolo undeva, 
vreunui hotărâtor ceva
care să arunce-n derizoriu 
orice demers reparatoriu:
ea, eventual, prinzând a-ți cere,
deliberat, ce nu se cere, 
ori tinzând chiar tu, cumva, a face
vreun lucru care nu se face),
oare peste ce poți da mai rău 
decât să fii-ntratât de bălălău,
încât, "cavaler", să nu alegi,
de-acest marasm, a-ndura s-o dezlegi?


Ultimă senzație

Ce trăire ți-ai putea compara-n anvergură
cu momentu-acela când de-odat' ajungi a-ncepe
să-ți simți cumva sfârșitul și-n ultima nervură
așa jalnic de-aproape c-abia-l mai poți percepe?
Cu cel din urmă suflu, viața-ți, când și-o propune
ca-n grabă,-ntr-o bună zi, de sineși să te scape,
oare-ți vei spune-n glumă că tot rău-i spre bine
sau în loc de ironii ți-oi aminti dulci clipe?
Atuncea când te-oi afla c-un pas în neființă, 
intuind că nu e rost de nicio amânare, 
fi-vei oare năpădit de-a fricii chintesență
sau curiozitatea îți va fi delectare?
Ori, poate, când în sfârșit vei ajunge-a constata 
că n-ai să fugi niciunde de iminenta-ți moarte, 
o relaxare-absurdă mintea îți va-ncorseta, 
într-atât încât nimic să nu te mai frământe?


Tanka. Pentru a câta oară?

Ies nori din vulcan
Grăbiți cocorii pleacă 
prin zaț de cafea -
Pentru-a câta oară dar
o ultimă țigară


Pure naivități

Bolnav de mintea prinsă-ți lași în noi și noi răspunsuri, 
atunci când vreo neșansă te-aruncă-n pustiuri, 
ne prea văzând viitorul decât în culori tulburi,
conturate de-un prezent care-ți dă fioruri,
cel mai probabil este-a trece-ndestul timpul, 
oarecum, până-a ajunge-n stare să-ți reamintești
cât este de dificil a-ți clădi trecutul, 
noi eșecuri, niciodată, neriscând să-ți însușești.

Iar de-ncrederea-ți în sine o vei mai și căuta,
fără vreun rezultat, la ai tăi prieteni, 
nu te baza c-ar folosi de-n grup i-ai îndepărta, 
scoțându-i cu-ale tale prea tare din pepeni…
Dar nici nu gândi c-ar fi chiar inacceptabil,
a le face, acestora, un oarecare bine, 
tratându-i indiferent (într-un mod amabil)
până ce vei avea din nou tăria de a-ți spune:

"De ce, la încercările cu mult prea mari regrete, 
n-am da oare să-l trezim, cumva, în noi, pe-Orfeu, 
"cu cântec", transformându-ne speranțele deșarte
în ne-nsuflețite exponate de muzeu?
N-ar fi mai realistă și-ntr-un fel vivace, 
o revenire,-n acest mod, a noastră, la izvoare  –
cântul purificându-l pentru-a readuce
în propriile suflete o limpede-ncântare?"


Naiv apel politicienilor…

Domnilor ce amețiți
cu-atâtea direcții de soi,
încercați să nu mai fiți
în așa hal de-atenți cu noi, 
altminteri se pot face
cu ușurință confuzii
capabile-a aduce,
în timp, oareșce convulsii...

Oricum, făgăduita
lumină-n capăt de tunel,
zărită,-n fapt, că fost-a,
vă mulțumim cu nespus zel!

(Eram ca sub hipnoză
când s-a decis nerușinat
alimentul de bază –
pâinea,-n gogoașă transformat…

Dinspre capăt, tunelul,
c-o lumină tot mai vie,
ne aducea mirosul,
dulceag, din gogoșerie.
Drumul cam săturase, 
așa c-am luat mulți la pachet,
căci se inaugurase
un traseu nou și mai cochet...)


La țară

concert la țară -
cri cosmopolit
luna tace cu accent


Jalnică inerţie

Culoarea de vară-i de-un timp ruginiul,
ucide-a vedea că și soarele-o poartă;
s-a molipsit de ea parcă-ntreg pământul,
chiar mângâierea-ţi e deplin asortată.
Pentru-a fi-n acest ton și-au pus pardesie
sumbre de toamnă, primăvara și iarna,
conturând perpetuu o dizarmonie
ce face-ntre noi tot mai tristă rutina.
Când ninge, evident, fulgii-s de rugină,
picăturile,-atunci când plouă,-s ruginii,
și bruma-i în trend din zâmbetul de vină
care mai plachează vreun rost al inimii.
De-atâta rugină nici toamna, de-o vreme,
nu mai e deloc ceea ce-odată-mi părea,
altfel, în ochi, la cât scânteie-anateme,
sigur ar lovi-ntr-o inerţie-așa rea.


Telefonul (Pe când nu existau telefoanele mobile...)

Nu pot chema salvarea
și mă prefac în scrum, 
căci sufletul ce-mi arde
așteaptă-n van să suni.

Săgeți de gânduri te-mboldesc
să dai vreun semn, 
însă nu ține, 
și-i vina mea, cred,
c-am lipsit
la cursul de telepatie.

Deodat', speranța-mi bate-n ușă, 
răspund ca prin transă,
însă-i greșeală, 
pun receptorul, zgomotos, în furcă,
iar liniștea revine-asfixiantă.


Când singur sunt

Singurătatea lesne-mi port
când o-mpart doar cu mine,
dar vai, ucide s-o suport
când singur sunt cu tine!


Frustrare-n peisaj

De niciunde venind, 
spre nicăieri zorind, 
se umflă-un vânt  vuind, 
copacii despletind, 
frunzele îngrozind.

Câțiva nori vălurind
în lacul strălucind,
se-amuză forfotind
soarele amețind, 
razele-i prigonind.

Perechi în parc, roind,
alei însuflețind,
se întrec făurind
povesti de-amor, zâmbind,
pe-ăi singuri necăjind.

Cam așa vântul vuind, 
norii în lac vălurind, 
perechi pe alei roind, 
mi-e dat azi să le surprind,
deplin, cred, să mă deprind
cu-a mă tot trezi murind.


Printre cele mai triste lucruri

Când nici măcar acas' constați că nu mai poți
să te simți așa…, precum acasă; 
și în sfârșit ajungi amarnic să admiți
situația-ți că-i tenebroasă,
când tot ce îți era odat' familiar
devenitu-ți-a dureros străin
și nici nu îți prea e suficient de clar
la ce-ai merita să-nfrunți acest chin,
când de veacuri viața nu-ți mai este viață,
ci doar bun motiv pentru a sfârși
și-ți simți, din ce în ce, oricare speranță
mai înclinată spre-a se mătrăși,
când cauți în sine-ți a te refugia, 
mai uitând c-ai fi,-n fapt, doar ruine, 
vai de n-afli, barem, cum ți-ai apropia
delicatul gust pentru culmi terne.


De trecut

Detest în tot acel trecut, 
ce doar c-un aer vag la mine se abate, 
faptul că-mi face dureros de cunoscut
izvorul de incoerență-n
viitoare acte.

Detest în tot acel trecut,
ce nu îmi dă la timp târcoale,
c-arată cum ce-mi pare,-n genere, știut, 
ar merita, c-un semn de întrebare,
adus la forme mai normale.

Detest în tot acel trecut de scrum,
ce îmi confirmă cât de des,
memoria, mi-e decimată,
c-anticipând imaginea din viitor a ceea ce-s acum,
n-o văd decât de-un gol imens marcată.

Detest în tot acel trecut,
ce mi te ține-n așa chip captivă,
că îmi promite prezentul străbătut,
mai mereu, de disperare efectivă.


Mică problemă de conștiință

Există nedreptate 
ce te îndreptățește
s-acuzi de probitate
riposte neoneste?






























    1 2 3 4 5 6

Copyrights © 2015-2022 Ruse Florian / All Rights Reserved.