Trestia
– Iubito, lasă să adie vântul în cercuri tot mai mici! Și dacă vei simți cum te-ncovoaie… Să nu te sperii însă, altfel te vei rupe, (va fi un vânt călduț și mult prea blând) permite-i doar, ușor, să te îndoaie! E numai un vârtej ce-ncearcă a te smulge din locul ce-a simțit că nu-ți mai place, e-un simplu vânt ce te-nțelege atuncea când te-ndoi, se teme dar nu renunță, căci știe bine locul tău și-al lui e-n nori. – Ce vânt prostuț! (Spui tu descurajându-l) Cum poți să crezi că-s într-atâta de naivă, s-accept că va veni o zi când tu vei deveni taifun? Tu chiar nu bănuiești cât îmi amintești de fostul meu "vânt bun"? Atunci, durerea, care sfâșie, pătrunde într-un vântișor sleit și-l ridică spre înalturi triste de propriile-i lacrimi însoțit.
Meniul regelui
"Să îmi preparați esența mai rară de putere decât a putea renunța orișicând la putere!" Așa-și somă leu-ntr-o zi, în treacăt, bucătarii... "Aș voi să încerc astăzi acel gust al mâncării."
Aviz "generoșilor"…
Să fii convins că cele mai bune lucruri din viață-s gratuite, e, poate, lăudabil; totuși, dându-ți moca vrunul din nimicuri, nu miza c-asta-l va face și inestimabil.
O frântură de dialog dintre doi amici
– Oare naivitatea cu care-i năruiești vreunui amic naivitatea nu depinde consistent de cât îi prețuiești la drept vorbind complexitatea? – Poate,-nsă, pe tema asta, realitatea e că nu aș vrea să te instig… Prea știu că-n viață să-ți tot pierzi naivitatea nu-i, pân' la urmă, chiar un câștig!
Aproape un contraargument
"Pământul, după-atâtea și-atâtea-ncercări, s-a întrecut pe sine-n a ne făuri… Dar cam cât să se mai lase și el oare, nonșalant, călcat de oameni în picioare? Lui ne-asemănăm, accidental, se pare, altfel cum decât din pură întâmplare odat' cu mândra putere creatoare ne-ar fi dat și-aceste firi distrugătoare? Dintre-ncercările de-a încropi un zeu, noi, apogeul, l-am atins prin Dumnezeu, dintr-o-atavică voință de formare- a unui lung proces de-autoflagelare." Un amic ce-ascultase, de sus, zâmbăreț, pe-ăl de se-arătase atâta de semeț, replică, găsind, în sfârșit, un epitet: "Nu știu ce să zic…, însă-mi pari mult prea poet!"
Metamorfoză
Schimbă-aproape pe-orice om când e prins cu fofârlica... și-astfel vezi vreun falnic pom aducând-o cu urzica.
Mai nimicuri despre relativism
La o petrecere, pornit-au, anoști, o mică dispută, un grup de cârcotași și-un altul, cam prea doct, de relativiști, despre un el și-o ea în dans de-o vreme prinși: Primul grup glumi: "Extremele se-atrag!" Al doilea, opină că, în fapt, se-ating, fiind poli ai aceluiasi lucru vag care numai prin gradele lor se disting… Nimic nu e pe lume nerelativ, mai adăugară ei plini de emfază… (pe când ceilalți surâdeau coercitiv, parcă gândind: Bieții, ce mai delirează!) … iar dacă, cumva, vă îndoiți de noi, prinzând că vă îmbrobodim a intui, vedeți de este minciună mai de soi, decât că relativ însuși adevăru-i. Mica-mi nedumerire trecătoare, văzând un astfel de izvor ideativ: "Doar relativ cretin să fie oare, cel ce consideră că totu-i relativ?"
Necuvinte de despărțire
Când măștile toate căzură, în palme, fața, el, și-ascunse. Ea îl privea... Ce mai tortură... Probabil, gestu-i o surprinse. Deși de-o vreme meșterise chipul care s-ar fi potrivit cumplitei clipe ce-l pândise, bietul, tocmai ce era strivit... "Păi cât naibii să-ți fi dat răgaz?", parc-o auzea totuși gândind, "O zi? Un an? Avea vreun haz, că te-aș mai iubi să-ți zic, mințind?" "Încă un pic și-așa măiastru n-o sfârșeam, poate...",-și tot săgeta în sine, el, vanul pilastru "Hm, cât a lipsit masc-a-mi găta..."
Putem fi doar prieteni?
Iubești, ești vie! Visezi atât de frumos... Te invidiez! Indicii mii, dar ce-ngheț! Putem fi doar prieteni?
O fază dintr-un meci al seducerii…
Unul, odată, făcând-o pe sensibilul: "Există așa goluri, din păcate, pe care,-n ciuda așteptărilor, nici timpul, pân' la urmă,-a le umple nu prea poate!" − Desigur... (îi ținu o tipă hangul, mustind de ironii, virtuos, reciclate), iar mintea-ți fără îndoială-i unul din exemplarele cele mai relevante…
Zădărnicie
Deșert nu-i oare vanitatea care te ridică pe prefăcute creste de morală, pentr-un suflet ce-alege să "decadă", la o-adică, gândind că acea cale-i imorală? Deșert nu-i sufletul dispus să piară pentru că-i este "garantată"-o viitoare viață, sau cel grav convins că mai tot coboară de n-aduce a crezu-n care sinele-și agață? Deșert nu este siguranța ce-o tot afișează omul mai mereu absurd de-ncrezător într-un decor ce încontinuu-și evidențiază caracterul nepătruns și-amăgitor? «Poate că așa-i, admit, "dom'le expert"!» mi-o tăie, Teba, abrupt, «Dar alta ar fi-ntrebarea: Ce zici? Oare li s-or adresa-n deșert, sfincșii, acelor temerari ce le-ntretaie calea?»
Cât prețuiești un lucru chiar vei afla pierzându-l?
Să cauți ce-ți însemni, cu-adevărat, tu, ție, renunțând, de-a binelea, la tine însuți..." Iată o pantă îmbibată-n nebunie unde inteligența să îți tot insulți.
Avertismentul
"La război ca-n dragoste!" îmi amintesc, ziceai pe-un ton atoateștiutor, voit hilar; pe atunci auzu-a-mi înșela încă puteai..., iar să te contrazic părea oricum bizar. Deși ți-am acceptat până la urmă jocul, ceva parcă-mi spunea din ce în ce mai clar că tu, de fapt, iubești atât de mult măcelul încât sfârșitu-ntre noi va fi legendar.
De grija binelui omenirii…
Care oameni or fi mai dezaxați? Aceia care ar ucide pe oricine sau cei ce-oricând s-ar lăsa omorâți din marea grijă pentru-al omenirii bine?
Un băiat hotărât
Băiete, vezi că nu-i de joacă cu femeia năzuroasă… Chiar de se-ntâmplă să te placă, ea, extrem de grațioasă, te răsfață ce te răsfață, pân' ce face, bunăoară, ca viața din propria-ți viață c-un simplu gest să dispară… Cam astfel fierbeau să-l descânte, părinții amărâtului, când încercă să le prezinte frumoasa jumătate-a lui. El, intuind ce-i tot frământă, c-o uitătură-i copleși: "N-o să pretind c-ar fi vreo sfântă, dar nu-mi luați dreptul de-a greși…"
Monumentul poetului necunoscut
Nimicu-așezat pe-un soclu înscris pesemne spre-a bârfi: "Cel mai cunoscut exemplu a ce e caraghios să fii!"
Procesul unei javre
– Procesul de conștiință legat de tot ce ți-am făcut, îți aduc la cunoștință, iubita mea, că l-am pierdut. (Judecătorul mi-a părut totuși exagerat zelos, deși-am jurat că nu am vrut nicicând să fiu un ticălos… Argumentând că probele copleșitoare supurau, el, hotărî cât zilele să-mi fie luate meritau.) – Știi, parte-aceea din mine care-odat' n-avea regrete? Acum, de oameni de bine, ștearsă-i parcă c-un burete. Deci, n-ai vrea să-ncercăm din nou? Dă-mi șansa de-a te lămuri că nu mai sunt ce-am fost - un bou! Altfel, de-a-ntregul, aș muri.
Pomul
Ai grijă-atunci când te întreci cu ceilalți și pe tine însuți să te-ntreci; altfel, oricât ar părea că te înalți, roadele-ți vor fi mai toate seci!
Labirintul
Poarta părea deschisă prostimii, iar eu, deja condamnat, și-n labirintul disperării conștient am intrat. Prezența ta - o umbră pe coclau ce se-apleca încet peste buton când electrozii carnea-mi sfârtecau, în suflet aducându-mi, sadic, răni. Hai, mistuiește-mă! Nu crezi că-i timpul potrivit? Prin tristu-ți labirint destul am rătăcit. Recunosc, nu-s demn de tine, altfel te-aș fi găsit; te-ai ascuns prea bine și-n plus am obosit. Te rog chiar, de acolo unde ești, fii bună și degrabă să încerci agonia să-mi oprești cât timp mi-ești încă dragă, căci inima-mi preferă să se-oprească decât să mai consimtă cruda-ți joacă.
O întrebare copilărească
Dac-ar fi filozofia numai o scanare a universului cu-ajutorul rațiunii, prin care se caută subtila decriptare, în definitiv, a adâncimilor gândirii; parc-aș înțelege-atunci de ce prind a gafa, prea adânc în minte-mi când caut a accede, ori, în actu-ntâmplător de-a filozofa, de ce-s constrâns de-mprejurări numai la a crede. Iar la al crezurilor labirint cum mai toți tind a contribui, pare că și filozofia, cu ale Ariadnei paradigme, ocazii-a dat dintotdeauna, orișicui, de-a construi noi căi în măsură, obscurul, să-l destrame. (De-aceea poate-atâția,-n fel și chip, i s-au împotrivit, sugerând de mii de ani că «ce-a adus nou pân-acuma nu-i decât magia de-a flatula vreun suflet zăpăcit pe care încă, "Dreptul Crez", n-a apucat a-l parfuma.») E însă filozofia numai o scanare a universului cu-ajutorul rațiunii, prin care se caută subtila decriptare, în definitiv, a adâncimilor gândirii?
Arzătoarele-ți urme
Cu-adevărat, amintirile, ce-mi pirogravau zilele, s-au disipat? S-or fi săturat, stimabilele, de-a-mi însemna frustrările și au zburat? Concediu să-și fi luat, bătrânele? Ori, pur și simplu, fericitele, s-au pensionat?
Puțin despre cinism
"Act cinic", cândva, un tânăr, spunea "e manifestul imoralității vreunuia, împrăștiat la coliziunea cu vreo pretinsă moralitate a altuia." "Frumos zis, deși cam pedant... Nu crezi?" făcu, tristă că-ntrebase, o domnișorică. "M-ai impresionat! Totuși, ia zi, asta și heterosexualilor se-aplică?"
Să te mândrești
Românie, sper Ca-ntr-o zi să te mândrești Că ești română
Un moment extrem de primejdios
"A îți lăsa cu totul garda jos, așa… pe motiv de plictiseală, expunându-ți trupul, conștiincios, loviturilor la nimereală" - Iată momentul cel mai odios în care-mpins tot de vreo sminteală chiar dușmanu-ți s-o ia prea-n serios izbindu-te pân' la oboseală...
O stare
Nu prea cred c-albul din păr trădează vârsta-ntr-adevăr. - Bătrânețea te-a-ncolțit când sufletul ți-a-ncăruntit!
Pragul
"Există clipe care separă prezentul de prezent ce și timpu-l înfioară de cum tranșează-n sentiment. Există feluri de a-ți trăi viața pe lângă viață ce fac și moartea a șovăi când îți apare-n fața. Există-anotimpuri care seacă sufletul de suflet ce reduc a ochilor lumină la un uscat scâncet." Cu asta, bunăoară, te vei confrunta în punctul unde-o să devină evident că timpul petrecut cu jumătatea ta nu-ți va mai fi în vecii vecilor prezent!
Doi pasageri și un proces de conștiință
"Presupunând că ar fi de admis subconștientul drept partea minții ce-nsumează numai anonime forțe, atunci, cum ar fi mai inacceptabil conștientul, ca rezultat ori simplă rezultantă-a fix acelor forțe? …………………………………………………………… Cât din ceea ce se-ntâmplă-a-i fi vreunui eu subconștient, i-a fost, cândva, acestuia, filtrat de conștiență? De asemenea, cam cât din ce-i e,-n general, cuiva, prezent, ține-n exclusivitate de propria-i voință? Şi-n caz c-ar exista un câmp (despărțitor) de forță, ce-ar ține-n echilibru conștientul și subconștientul, oare-aș avea-ndreptățit vreun proces de conștiință, absurd, de m-aș aventura chiar "conștiință" denumindu-l?" Cam la modul ăsta-i administra-ntr-o dimineață-o mostră de-"nțelepciune"-un oarecare, altuia,-n trenu' de-Onești, iar celuilalt i se citea "Cum dracului" pe mutră "am dat eu peste ăsta? Şi cum să-i spun: «Amice»! Mă scutești?"
Puterea exemplului…
N-o face prea-n exces de zel, de ochii lumii, pe exemplu', să nu-ți cazi sieți de model, calul sărindu-l pur și simplu!
Dialog parțial, între doi îndrăgostiți, pe tema adevărului și minciunii
– Să minți ușor din sentimentul c-altfel o să fii, într-o bună zi, mult prea obscen mințit, nu-nseamnă-ndreptățită totuși injustețea s-o admiți pentr-un potențial nedreptățit? – Poate,-nsă idealurile prea pline de pretenții, ca cel de-a spune adevărul să ți se spună adevărul, nu-nseamnă mai mereu a bate câmpii aplicându-le tocmai persoanei care te duce cu preșul?
Sărbători fericite
singurătate - sărbători fericite să n-ai cui zice trist - jumătatea când încetează-a-ți mai fi o sărbătoare tragism - iubirea ce nu îți mai colindă nici amintirea marasmul - dop de șampanie-n tavan, sufletu-ți la podea
Senryu - Rezist
forfot în Piață tunete și fulgere - val water "rezist"
Regretabilul regret
Dac-aș fi știut cam ce-i de făcut pân-a mă convinge că nu mai convinge adânca-mi credință în buna-ți credință, poate, cum necum, ne-am fi tăcut și-acum la fel cum o făceam când ne tot duelam cu-acele-asurzitoare gânduri din dotare: Al meu - suspect de jalnic, deși usor șăgalnic: "De ce nu suntem și noi oare precum acele cupluri care cel mai bine se-nțeleg tocmai când nu se-nțeleg?" Al tău - mai obraznic și-un pic prea năvalnic: "Hai, răbufnește! Spune ce te doare! Urăsc când fac să pari un idiot! Lasă să-ți curgă vorbele izbăvitoare, până să devină prea de tot!" Hm! De-as fi știut cam ce-i de făcut pân-a mă convinge că nu mai convinge adânca-mi credință în buna-ți credință...
Dintr-o mică dispută…
"Ai grijă,-n cursa că toate-ar trece mai târziu sau mai devreme, să n-ai surpriza, când te-oi întrece, s-o-nchei depășit de vreme!" Cam astfel își avertiza, cândva, un fost atlet, discipolul ce-aflase-o rațiune, pe-undeva, în a-și irosi talentul...
Iubirea - capitol de memorii
Ieri: Un ceva extrem de delicat,
de ce am fost și ce n-am fost,
cu suflete care s-au acordat
pentru a-și împleti un rost;
un instrument ce s-a pus pe cântat,
prin tonuri incredibile,
când într-o zi ni s-au amestecat
miraculos trăirile.
Astăzi: O urmă tot mai neclară
a unei clipe de viață,
concepută, pesemne, să moară
desfidând orice speranță.
Mâine: Cred, șansa cea mai de treabă
un ieri mai breaz de-a cuceri,
dac-ar ține, exclusiv, de-o probă
a cât poți, în fapt, suferi.
Dușmanul dușmanului…
Un delfin se amăgea, odat', legat de om și-ntâlniri de gradul trei: nimeni n-o să vină, garantat, pe-aci pentru-a socializa cu ei… La cum ajung ei să găsească, uniformitatea-n diversitate, sau invers, să întrezărească diversitatea-n uniformitate, la cum știu ei să intuiască iraționalul din rațional sau, alteori, să pescuiască raționalul din irațional, la cum dau să nesocotească, eroic, deznădejdea din nădejde sau, de ce nu, să prețuiască nădejdea-n cea mai cruntă deznădejde, la cum urăsc sau cum pot să iubească, cum cruzimea-i transfigurează, cât egoism dă să-i călăuzească, sau ce demență generează, la cum își tot cresc hăul între micile și marile realizări, căror specii, chiar non-terestre, oamenii nu le-ar părea-nfiorători?
Idealul echilibrului interior
Sieți, la fel să-ți fi uman pe cât îți ești de inuman!
Când testezi caracterul cuiva…
Nu face,-n dar, mișel, a-i cere oricui cămașa de pe el... - Subtilitățile prea insalubre pot să fie-aducătoare de flagel!
Un gând despre scriitori
Presupunând că talentul unui scriitor ar veni nu numai din cât de jos, ci și din cât de sus reușește acesta să se coboare (în operele sale) fără a-și jigni cititorii țintă; atunci, probabil că mărimea lui (a scriitorului în cauză), ar reieși din cât s-ar putea acesta menține între acele două puncte de extrem fără a se jigni pe sine însuși.
Nostalgie
"Să mi se-ntâmple chiar mie, n-are cum!" Așa-mi tot spuneam atunci când ai plecat. În ciuda ălor clipe-agonice,-acum, îmi zic: "Și de ce nu mi s-ar fi-ntâmplat? Acele lucruri prea mirobolante ce-ntruna lumea le are de-arătat, pot fi într-atât' de-absurd ofertante încât oricine-oricând e de ignorat." O bună vreme-am sperat c-o să te-ntorci pentru-a continua de unde ne-am oprit. - Încă mai visam așa frumos pe-atunci… Până la urmă, la ce ai fi venit?
Chestiune de gusturi
Descoperind cât e de "admirabilă" dărnicia pe datorie sau din datorie, poți oare s-o consideri preferabilă zgârceniei pe datorie sau din datorie?
Mică problemă de psihologie (la o băută)
– Oare deșteptăciunea desemnând-o a gândurilor calitate-n timp, n-ar da inteligența raportând-o, mecanicește, la același timp? – Oprește-te amice, fă-ți un bine! Sticle-s și-altă dat', de "aprofundat"…- Ai aere, de-obicei, mai mignone, dar iq-ul azi ți-e suspect gonflat…
Cum sunt mereu... (La o clinică de specialitate)
"Cum sunt mereu puțin din ce-aș fi preferat să nu deviu, mă-ntreb: oare-i, într-adevăr, de dorit să mă comport, prezentu-mi, ca și când n-ar fi, în general, eșecul viu al vechilor proiecte ce faptelor mi-au fost suport? Cum sunt mereu prea slab dotat pentru-a putea pătrunde ansamblul care întregește circumstanța printr-un gând; mă-ntreb: oare la ce naibii gândire-aș tot pretinde că nu ar fi decât o mască ce instinctele-mi ascund? Cum sunt mereu surprins să-i văd pe cei pătrunși cu-adevarat de rolul revelat de-un magic director de scopuri; mă-ntreb: oare-i zadarnic a mă obosi, deliberat, să nu prea mă încred cu asiduitate-n scopuri? Cum sunt expus, ca orice om, divinelor tentații, ce par că rațiunea pot orbi făr-a o amăgi; mă-ntreb: oare-ntâmplarea de-a nu le simți ca alții, ar trebui să mă convingă că mi-s ochii ignifugi?" O asistentă care-l îngrijea pe cel ce stresa cu-aste "adâncuri", îi spuse: "– Epic!" (În timp ce gândea: Iar o dă, ăsta, în yin și yanguri!)
Tot mai departe
De dorul de tine mi-este dor câteodat', când clipele terne adâncu' îmi străbat. Dar tu? Ȋn ciuda a toate, mai dorești, uneori, să zvârli hăt departe abisu' dintre noi?
Tiranul și cei doi fii ai săi
«Când pacea nu-ți dă pace, îmbie-i c-un război pe cei ce cred că face să cadă drept eroi. Pe ceilalți, "mai isteții", obligă-i în vrun fel să nu-și lase confrații singuri în plin măcel.» Frumos! - îi spuse tatăl, fiului cel mare, gândind: bătrânu-i dascăl o să mă omoare… Fără chef, se-ntoarse-apoi către cel mic care dădea semne, neplăcut, pacificatoare: Dar tu? Ia spune-mi, astăzi, ce ai mai învățat? Vreun mod de-a trezi vrajba? Vreo pildă de urmat? – Nimic de genul ăsta - am avut chimie! Ce să spun? Te-ar dezgusta! - Nu-i chiar poezie… Totuși, ce a zis "Sun Tzu" (privi spre frate-său) mă îndeamnă-a adnota: unu - e gingaș, zău! Doi - pacea și războiul, ce-ar fi de-ar fi iubiți, pe care nenorocul îi ține despărțiți? Parcă între ei chiar vezi oamenii - liantul sau catalizatorul când se sare calul... Trei... (Ce-am vrut și ce-am avut, mocnea ta-su...) – Basta! (Ptiu! Cu cin' te-o fi făcut și maică-ta asta?)
Colecționarul
Oare aceste timbre preapline de culoare: "Primul sărut ce l-am făcut, ce am avut, ce am pierdut, ce am găsit, ce-am dăruit, ce am iubit, ce-am prețuit, ce am visat, ce am sperat." pe patul meu de moarte pe suflet vor fi toate, lipite ca garanții pentru noi destinații?
Ghicit în ghioc
restul e-n ceață - înfloreste-un ghiocel ghicit în ghioc
Naivități legate de caracter
Cevaurile ce contează pentru cineva (nu cele ce, în general, contează), sunt oare,-aceluia,-n măsură de-a și conserva caracteru-i pe care se mulează? Presupunând că întâmplarea de a fi simțit de-altcineva, pentru timp, chiar contează, pe cine oare,-acesta, s-o baza,-ntr-un nesfârșit, să-i ofere-un mod ce eternizează?
Dintre două genuri de oameni
Între cei care nu-ți iartă că îi ierți pentru răul ce ți l-au pricinuit și aceia care-ți iartă că nu-i ierți pentru binele ce ți l-au făptuit, oare-atunci când ți-e prea dificil s-alegi cel mai indezirabil gen, 'n-ansamblu, deciziile-ți s-ateste că-s grav vagi? Sau că-n viață nimic, poate, nu-i simplu?
Crah electoral
E vai și amar: cade, pic cu pic, tot mai în neclar, răul cel mai mic!
Câteva alegeri suspecte…
Să îți sugerez, mai la fiece-ntâlnire, vreo umbră de idee, cât de cât, complicată, bazat c-ar rezona cu propria-ți gândire - poate era doar o-nclinație cam idioată… Să încerc apoi, printr-o abordare cât mai fină, chipu-ți când observam, "interesat", cum cască, să o mai dreg puțin prin conversații de duzină, poate c-a fost o altă-alegere prostească... Să sper c-ai distinge-n valuri rămășițele ce uneori se mai ridică din vreo adâncime, sau că-ți sunt într-atât pe pământ picioarele numai din pricina unui acut rău de-nălțime... ...................................................... Ca om, se zice,-alegerile-ți că te reprezintă... Hm! Privind în urmă-mi zic: "Ce figură tristă!"