Trestia
– Iubito, lasă să adie vântul în cercuri tot mai mici! Și dacă vei simți cum te-ncovoaie… Să nu te sperii însă, altfel te vei rupe, (va fi un vânt călduț și mult prea blând) permite-i doar, ușor, să te îndoaie! E numai un vârtej ce-ncearcă a te smulge din locul ce-a simțit că nu-ți mai place, e-un simplu vânt ce te-nțelege atuncea când te-ndoi, se teme totuși nu renunță, căci știe bine locul tău și-al lui e-n nori. – Ce vânt prostuț! (Spui tu descurajându-l) Cum poți să crezi că-s într-atâta de naivă, s-accept că va veni o zi când tu vei deveni taifun? Tu chiar nu bănuiești cât îmi amintești de fostul meu "vânt bun"? Atunci, durerea, care sfâșie, pătrunde într-un vântișor sleit și-l ridică spre înalturi triste de propriile-i lacrimi însoțit.
Meniul regelui
"Să îmi preparați esența mai rară de putere decât a putea renunța orișicând la putere!" Astfel somă leu-ntr-o zi, în treacăt, bucătarii... "Aș voi să încerc astăzi acel gust al mâncării."
Aviz "generoșilor"…
Să fii convins că cele mai bune lucruri din viață-s gratuite, e, poate, lăudabil; totuși, dându-ți moca vrunul din nimicuri, nu miza c-asta-l va face și inestimabil.
O frântură de dialog dintre doi amici
– Oare naivitatea cu care-i năruiești vreunui amic naivitatea nu depinde consistent de cât îi prețuiești la drept vorbind complexitatea? – Poate,-nsă, pe tema asta, realitatea e că nu aș vrea să te instig… Prea știu că-n viață să-ți tot pierzi naivitatea nu-i, pân' la urmă, chiar un câștig!
Aproape un contraargument
"Pământul, după-atâtea și-atâtea-ncercări, s-a întrecut pe sine-n a ne făuri… Dar cam cât să se mai lase și el oare, nonșalant, călcat de oameni în picioare? Că ne-asemănăm, suspectă-i vreo eroare, altfel cum decât din pură întâmplare odat' cu mândra-i putere creatoare ne-ar fi dat și-aceste firi distrugătoare? Dintre-ncercările de-a încropi un zeu, noi, apogeul, l-am atins prin Dumnezeu, dintr-o-atavică voință de formare- a unui lung proces de-autoflagelare." Un amic ce-ascultase, de sus, zâmbăreț, pe-ăl de se-arătase atâta de semeț, replică, găsind, în sfârșit, un epitet: "Nu știu ce să zic…, însă-mi pari mult prea poet!"
Metamorfoză
Schimbă-aproape pe-orice om când e prins cu fofârlica... și-astfel vezi vreun falnic pom aducând-o cu urzica.
Mai nimicuri despre relativism
La o petrecere, pornit-au, anoști, o mică dispută, un grup de cârcotași și-un altul, cam prea doct, de relativiști, despre un el și-o ea în dans de-o vreme prinși: Primul grup glumi: "Extremele se-atrag!" Al doilea, opină că, în fapt, se-ating, fiind poli ai aceluiasi lucru vag care numai prin gradele lor se disting… Nimic nu e pe lume nerelativ, mai adăugară ei plini de emfază… (pe când ceilalți surâdeau coercitiv, parcă gândind: Bieții, ce mai delirează!) … iar dacă, cumva, vă îndoiți de noi, prinzând că vă îmbrobodim a intui, vedeți de este minciună mai de soi, decât că relativ însuși adevăru-i. Mica-mi nedumerire trecătoare, văzând un astfel de izvor ideativ: "Doar relativ cretin să fie oare, cel ce consideră că totu-i relativ?"
Necuvinte de despărțire
Când măștile toate căzură, în palme, fața, el, și-ascunse. Ea îl privea... Ce mai tortură... Probabil, gestu-i o surprinse. Deși de-o vreme meșterise chipul care s-ar fi potrivit cumplitei clipe ce-l pândise, bietul, tocmai ce era strivit... "Păi cât naibii să-ți fi dat răgaz?", parc-o auzea totuși gândind, "O zi? Un an? Avea vreun haz, că te-aș mai iubi să-ți zic, mințind?" "Încă un pic și-așa măiastru n-o sfârșeam, poate...",-și tot săgeta în sine, el, vanul pilastru "Hm, cât a lipsit masc-a-mi găta..."
Putem fi doar prieteni?
Iubești, ești vie! Visezi atât de frumos... Te invidiez! Indicii mii, dar ce-ngheț! Putem fi doar prieteni?
Zădărnicie
Deșert nu-i oare vanitatea care te ridică pe prefăcute creste de morală, pentr-un suflet ce-alege să "decadă", la o-adică, gândind că acea cale-i imorală? Deșert nu-i sufletul dispus să piară pentru că-i este "garantată"-o viitoare viață, sau cel grav convins că mai tot coboară de n-aduce a crezu-n care sinele-și agață? Deșert nu este siguranța ce-o tot afișează omul mai mereu absurd de-ncrezător într-un decor ce încontinuu-și evidențiază caracterul nepătruns și-amăgitor? «Poate că așa-i, admit, "dom'le expert"!» mi-o tăie, Teba, abrupt, «Dar alta ar fi-ntrebarea: Ce zici? Oare li s-or adresa-n deșert, sfincșii, acelor temerari ce le-ntretaie calea?»
Cât prețuiești un lucru chiar vei afla pierzându-l?
Să cauți ce-ți însemni, cu-adevărat, tu, ție, renunțând, de-a binelea, la tine însuți..." Iată o pantă îmbibată-n nebunie unde inteligența să îți tot insulți.
Avertismentul
"La război ca-n dragoste!" îmi amintesc, ziceai pe-un ton atoateștiutor, voit hilar; pe atunci auzu-a-mi înșela încă puteai..., iar să te contrazic părea oricum bizar. Deși ți-am acceptat până la urmă jocul, ceva parcă-mi spunea din ce în ce mai clar că tu, de fapt, iubești atât de mult măcelul încât sfârșitu-ntre noi va fi legendar.
De grija binelui omenirii…
Care oameni or fi mai dezaxați? Aceia care ar ucide pe oricine sau cei ce-oricând s-ar lăsa omorâți din marea grijă pentru-al omenirii bine?
Monumentul poetului necunoscut
Nimicu-așezat pe-un soclu înscris pesemne spre-a bârfi: "Cel mai cunoscut exemplu a ce-i chiar caraghios să fii!"
Procesul unei javre
– Procesul de conștiință legat de tot ce ți-am făcut, îți aduc la cunoștință, iubita mea, că l-am pierdut. (Judecătorul mi-a părut totuși exagerat zelos, deși-am jurat că nu am vrut nicicând să fiu un ticălos… Argumentând că probele copleșitoare supurau, el, hotărî cât zilele să-mi fie luate meritau.) – Știi, parte-aceea din mine care-odat' n-avea regrete? Acum, de oameni de bine, ștearsă-i parcă c-un burete. Deci, n-ai vrea să-ncercăm din nou? Dă-mi șansa de-a te lămuri că nu mai sunt ce-am fost - un bou! Altfel, de-a-ntregul, aș muri.
Pomul
Ai grijă-atunci când te întreci cu ceilalți și pe tine însuți să te-ntreci; altfel, oricât ar părea că te înalți, roadele-ți vor fi mai toate seci!
Labirintul
Poarta părea deschisă prostimii iar eu deja condamnat, în labirintul disperării odat' ce-am intrat. Prezența ta - o umbră pe coclau ce se-apleca încet peste buton când electrozii carnea-mi sfârtecau, în suflet aducându-mi, sadic, răni. "Hai, mistuiește-mă!" spuneam "Nu crezi că-i timpul potrivit? Prin tristu-ți labirint destul am rătăcit. Recunosc, nu-s demn de tine, altfel te-aș fi găsit; te-ai ascuns prea bine și-n plus am obosit. Te rog chiar, de acolo unde ești, fii bună și degrabă să încerci agonia să-mi oprești cât timp mi-ești încă dragă, căci inima-mi preferă să se-oprească decât să mai consimtă cruda-ți joacă."
Arzătoarele-ți urme
Cu-adevărat, amintirile, ce-mi pirogravau zilele, s-au disipat? S-or fi săturat, stimabilele, de-a-mi însemna frustrările și au zburat? Concediu să-și fi luat, bătrânele? Ori, pur și simplu, fericitele, s-au pensionat?
Să te poţi mândri
Românie sper Să te poţi mândri cândva Că ești română
Un moment extrem de primejdios
"A îți lăsa cu totul garda jos, așa… pe motiv de plictiseală, expunându-ți trupul, conștiincios, loviturilor la nimereală" - Iată momentul cel mai odios în care-mpins tot de vreo sminteală chiar dușmanu-ți s-o ia prea-n serios izbindu-te pân' la oboseală...
O stare
Nu prea cred c-albul din păr trădează vârsta-ntr-adevăr. - Bătrânețea te-a-ncolțit când sufletul ți-a-ncăruntit!
Pragul
"Există clipe care separă prezentul de prezent ce și timpu-l înfioară de cum tranșează-n sentiment. Există feluri de a-ți trăi viața pe lângă viață ce fac și moartea a șovăi când îți apare-n fața. Există-anotimpuri care seacă sufletul de suflet ce reduc a ochilor lumină la un uscat scâncet." Cu asta, bunăoară, te vei confrunta în punctul unde-o să devină evident că timpul petrecut cu jumătatea ta nu-ți va mai fi în vecii vecilor prezent!
Puterea exemplului…
N-o face prea-n exces de zel, de ochii lumii, pe exemplu', să nu-ți cazi sieți de model, calul sărindu-l pur și simplu!
Sărbători fericite
singurătate - sărbători fericite să n-ai cui zice trist - jumătatea când încetează-a-ți mai fi o sărbătoare tragism - iubirea ce nu îți mai colindă nici amintirea marasmul - dop de șampanie-n tavan, moralul la podea
Senryu - Rezist
forfot în Piață tunete și fulgere - val water "rezist"
Dintr-o mică dispută…
"Ai grijă,-n cursa că toate-ar trece mai târziu sau mai devreme, să n-ai surpriza, când te-oi întrece, c-o-nchei depășit de vreme!" Cam astfel își avertiza, cândva, un fost atlet, discipolul ce-aflase-o rațiune, pe-undeva, în a-și irosi talentul...
Iubirea - capitol de memorii
Ieri: Un ceva extrem de delicat, de ce am fost și ce n-am fost, cu suflete care s-au acordat pentru a-și împleti un rost; un instrument ce s-a pus pe cântat, prin tonuri incredibile, când într-o zi ni s-au amestecat miraculos trăirile. Astăzi: O urmă tot mai neclară a unei clipe de viață, concepută, pesemne, să moară desfidând orice speranță. Mâine: Cred, șansa cea mai de treabă un ieri mai breaz de-a cuceri, dac-ar ține, exclusiv, de-o probă a cât poți, în fapt, suferi.
Dușmanul dușmanului…
Un delfin se amăgea, odat', legat de om și-ntâlniri de gradul trei: nimeni n-o să vină, garantat, pe-aci pentru-a socializa cu ei… La cum ajung ei să găsească, uniformitatea-n diversitate, sau invers, să întrezărească diversitatea-n uniformitate, la cum știu ei să intuiască iraționalul din rațional sau, alteori, să pescuiască raționalul din irațional, la cum dau să nesocotească, eroic, deznădejdea din nădejde sau, de ce nu, să prețuiască nădejdea-n cea mai cruntă deznădejde, la cum urăsc sau cum pot să iubească, cum cruzimea-i transfigurează, cât egoism dă să-i călăuzească, sau ce demență generează, la cum își tot cresc hăul între micile și marile realizări, căror specii, chiar non-terestre, oamenii nu le-ar părea-nfiorători?
Idealul echilibrului interior
Sieți, la fel să-ți fi uman pe cât îți ești de inuman!
Când testezi caracterul cuiva…
Nu face,-n dar, mișel, a-i cere oricui cămașa de pe el... - Subtilitățile prea insalubre pot să fie-aducătoare de flagel!
Un gând despre scriitori
Presupunând că talentul unui scriitor ar veni nu numai din cât de jos, ci și din cât de sus reușește acesta să se coboare (în operele sale) fără a-și jigni cititorii țintă; atunci, probabil că mărimea lui (a scriitorului în cauză), ar reieși din cât s-ar putea acesta menține între acele două puncte de extrem fără a se jigni pe sine însuși.
Nostalgie
"Să mi se-ntâmple chiar mie, n-are cum!" Așa-mi tot spuneam atunci când ai plecat. În ciuda ălor clipe-agonice,-acum, îmi zic: "Și de ce nu mi s-ar fi-ntâmplat? Acele lucruri prea mirobolante ce-ntruna lumea le are de-arătat, pot fi într-atât' de-absurd ofertante încât oricine-oricând e de ignorat." O bună vreme-am sperat c-o să te-ntorci pentru-a continua de unde ne-am oprit. - Încă mai visam așa frumos pe-atunci… Până la urmă, la ce ai fi venit?
Chestiune de gusturi
Descoperind cât e de "admirabilă" dărnicia pe datorie sau din datorie, poți oare s-o consideri preferabilă zgârceniei pe datorie sau din datorie?
Cum sunt mereu... (La o clinică de specialitate)
"Cum sunt mereu puțin din ce-aș fi preferat să nu deviu, mă-ntreb: oare-i într-adevăr dorit să mă comport, prezentu-mi, ca și când n-ar fi în general eșecul viu al vechilor proiecte ce faptelor mi-au fost suport? Cum sunt mereu prea slab dotat pentru-a putea pătrunde ansamblul care întregește circumstanța printr-un gând, mă-ntreb: ce cugetări mai acătării sau plăpânde nu sunt, de fapt, decât vagi măști care instinctele ascund? Cum sunt mereu surprins să-i văd pe cei pătrunși cu-adevarat de rolul revelat de-un magic director de scopuri; mă-ntreb: oare-i zadarnic a mă obosi, deliberat, să nu prea mă încred cu asiduitate-n scopuri? Cum sunt expus, ca orice om, divinelor tentații, ce par că rațiunea pot orbi făr-a o amăgi; mă-ntreb: oare-ntâmplarea de-a nu le simți ca alții, ar trebui să mă convingă că mi-s ochii ignifugi?" O asistentă care-l îngrijea pe cel ce stresa cu-aste "adâncuri", îi spuse: "– Epic!" (În timp ce gândea: Iar o dă, ăsta, în yin și yanguri!)
Tot mai departe
De dorul de tine mi-este dor câteodat', când clipele terne adâncu' îmi străbat. Dar tu? Ȋn ciuda a toate, mai dorești, uneori, să zvârli hăt departe abisu' dintre noi?
Tiranul și cei doi fii ai săi
«Când pacea nu-ți dă pace, îmbie-i c-un război pe cei ce cred că face să cadă drept eroi. Pe ceilalți, "mai isteții", obligă-i în vrun fel să nu-și lase confrații singuri în plin măcel.» Frumos! - îi spuse tatăl, fiului cel mare, gândind: bătrânu-i dascăl o să mă omoare… Fără chef, se-ntoarse-apoi către cel mic care dădea semne, neplăcut, pacificatoare: Dar tu? Ia spune-mi, astăzi, ce ai mai învățat? Vreun mod de-a trezi vrajba? Vreo pildă de urmat? – Nimic de genul ăsta - am avut chimie! Ce să spun? Te-ar dezgusta! - Nu-i chiar poezie… Totuși, ce a zis "Sun Tzu" (privi spre frate-său) mă îndeamnă-a adnota: unu - e gingaș, zău! Doi - pacea și războiul, n-aduc oare-a iubiți pe care nenorocul îi ține despărțiți? Parcă între ei chiar vezi oamenii - liantul sau catalizatorul când se sare calul... Trei - tot glumind, ... (Ce-am vrut și ce-am avut, mocnea ta-su...) – Basta! (Ptiu! Cu cin' te-o fi făcut și maică-ta asta?)
Colecționarul
Oare aceste timbre preapline de culoare: "Primul sărut ce l-am făcut, ce am avut, ce am pierdut, ce am găsit, ce-am dăruit, ce am iubit, ce-am prețuit, ce am visat, ce am sperat." pe patul meu de moarte pe suflet vor fi toate, lipite ca garanții pentru noi destinații?
Crah electoral
E vai și amar: cade, pic cu pic, tot mai în neclar, răul cel mai mic!