Florian Ruse - "Poezii"
 
Pag3

    1 2 3 4 5 6

Trestia

– Iubito, lasă să adie vântul
în cercuri tot mai mici!

Și dacă vei simți cum te-ncovoaie…

Să nu te sperii însă, 
altfel te vei rupe, 
(va fi un vânt călduț
și mult prea blând)
permite-i doar, ușor, să te îndoaie!

E numai un vârtej
ce-ncearcă a te smulge
din locul ce-a simțit
că nu-ți mai place, 

e-un simplu vânt ce te-nțelege
atuncea când te-ndoi, 
se teme totuși nu renunță,  
căci știe bine
locul tău și-al lui e-n nori.

– Ce vânt prostuț!
(Spui tu descurajându-l)
Cum poți să crezi 
că-s într-atâta de naivă, 
s-accept că va veni o zi
când tu vei deveni taifun?
Tu chiar nu bănuiești
cât îmi amintești
de fostul meu "vânt bun"?

Atunci, durerea, care sfâșie,
pătrunde într-un vântișor sleit
și-l ridică spre înalturi triste
de propriile-i lacrimi însoțit.


Meniul regelui

"Să îmi preparați esența
mai rară de putere
decât a putea renunța
orișicând la putere!"

Astfel somă leu-ntr-o zi,
în treacăt, bucătarii...

"Aș voi să încerc astăzi
acel gust al mâncării."


Aviz "generoșilor"…

Să fii convins că cele mai bune lucruri
din viață-s gratuite, e, poate, lăudabil;
totuși, dându-ți moca vrunul din nimicuri,
nu miza c-asta-l va face și inestimabil.


O frântură de dialog dintre doi amici

– Oare naivitatea cu care-i năruiești
vreunui amic naivitatea
nu depinde consistent de cât îi prețuiești
la drept vorbind complexitatea?
– Poate,-nsă, pe tema asta, realitatea
e că nu aș vrea să te instig…
Prea știu că-n viață să-ți tot pierzi naivitatea
nu-i, pân' la urmă, chiar un câștig!


Aproape un contraargument

"Pământul, după-atâtea și-atâtea-ncercări, 
s-a întrecut pe sine-n a ne făuri…
Dar cam cât să se mai lase și el oare, 
nonșalant, călcat de oameni în picioare?
Că ne-asemănăm, suspectă-i vreo eroare,
altfel cum decât din pură întâmplare
odat' cu mândra-i putere creatoare
ne-ar fi dat și-aceste firi distrugătoare?
Dintre-ncercările de-a încropi un zeu, 
noi, apogeul, l-am atins prin Dumnezeu, 
dintr-o-atavică voință de formare-
a unui lung proces de-autoflagelare."

Un amic ce-ascultase, de sus, zâmbăreț,
pe-ăl de se-arătase atâta de semeț,
replică, găsind, în sfârșit, un epitet:
"Nu știu ce să zic…, însă-mi pari mult prea poet!"


Metamorfoză

Schimbă-aproape pe-orice om
când e prins cu fofârlica...
și-astfel vezi vreun falnic pom
aducând-o cu urzica.


Mai nimicuri despre relativism

La o petrecere, pornit-au, anoști,
o mică dispută, un grup de cârcotași
și-un altul, cam prea doct, de relativiști,
despre un el și-o ea în dans de-o vreme prinși:

Primul grup glumi: "Extremele se-atrag!"
Al doilea, opină că, în fapt, se-ating,
fiind poli ai aceluiasi lucru vag
care numai prin gradele lor se disting…
Nimic nu e pe lume nerelativ,
mai adăugară ei plini de emfază…
(pe când ceilalți surâdeau coercitiv,
parcă gândind: Bieții, ce mai delirează!)
… iar dacă, cumva, vă îndoiți de noi, 
prinzând că vă îmbrobodim a intui, 
vedeți de este minciună mai de soi, 
decât că relativ însuși adevăru-i.

Mica-mi nedumerire trecătoare, 
văzând un astfel de izvor ideativ:
"Doar relativ cretin să fie oare,
cel ce consideră că totu-i relativ?"


Necuvinte de despărțire

Când măștile toate căzură, 
în palme, fața, el, și-ascunse.
Ea îl privea... Ce mai tortură...
Probabil, gestu-i o surprinse.
Deși de-o vreme meșterise
chipul care s-ar fi potrivit
cumplitei clipe ce-l pândise, 
bietul, tocmai ce era strivit...
"Păi cât naibii să-ți fi dat răgaz?", 
parc-o auzea totuși gândind,
"O zi? Un an? Avea vreun haz, 
că te-aș mai iubi să-ți zic, mințind?"

"Încă un pic și-așa măiastru
n-o sfârșeam, poate...",-și tot săgeta
în sine, el, vanul pilastru
"Hm, cât a lipsit masc-a-mi găta..."


Putem fi doar prieteni?

Iubești, ești vie!
Visezi atât de frumos...
Te invidiez!

Indicii mii, dar ce-ngheț!
Putem fi doar prieteni?


Zădărnicie

Deșert nu-i oare vanitatea care te ridică
pe prefăcute creste de morală,
pentr-un suflet ce-alege să "decadă", la o-adică,
gândind că acea cale-i imorală?

Deșert nu-i sufletul dispus să piară
pentru că-i este "garantată"-o viitoare viață, 
sau cel grav convins că mai tot coboară
de n-aduce a crezu-n care sinele-și agață?

Deșert nu este siguranța ce-o tot afișează
omul mai mereu absurd de-ncrezător
într-un decor ce încontinuu-și evidențiază
caracterul nepătruns și-amăgitor?

«Poate că așa-i, admit, "dom'le expert"!»
mi-o tăie, Teba, abrupt,  «Dar alta ar fi-ntrebarea:

Ce zici? Oare li s-or adresa-n deșert,
sfincșii, acelor temerari ce le-ntretaie calea?»


Cât prețuiești un lucru chiar vei afla pierzându-l?

Să cauți ce-ți însemni, cu-adevărat, tu, ție,  
renunțând, de-a binelea, la tine însuți..."
Iată o pantă îmbibată-n nebunie 
unde inteligența să îți tot insulți.


Avertismentul

"La război ca-n dragoste!" îmi amintesc, ziceai
pe-un ton atoateștiutor, voit hilar;
pe atunci auzu-a-mi înșela încă puteai...,
iar să te contrazic părea oricum bizar.
Deși ți-am acceptat până la urmă jocul, 
ceva parcă-mi spunea din ce în ce mai clar
că tu, de fapt, iubești atât de mult măcelul
încât sfârșitu-ntre noi va fi legendar.


De grija binelui omenirii…

Care oameni or fi mai dezaxați?
Aceia care ar ucide pe oricine
sau cei ce-oricând s-ar lăsa omorâți
din marea grijă pentru-al omenirii bine?


Monumentul poetului necunoscut

Nimicu-așezat pe-un soclu
înscris pesemne spre-a bârfi:
"Cel mai cunoscut exemplu
a ce-i chiar caraghios să fii!"


Procesul unei javre

– Procesul de conștiință
legat de tot ce ți-am făcut, 
îți aduc la cunoștință, 
iubita mea, că l-am pierdut.

(Judecătorul mi-a părut
totuși exagerat zelos,
deși-am jurat că nu am vrut
nicicând să fiu un ticălos…
Argumentând că probele
copleșitoare supurau, 
el, hotărî cât zilele
să-mi fie luate meritau.)

– Știi, parte-aceea din mine
care-odat' n-avea regrete?
Acum, de oameni de bine, 
ștearsă-i parcă c-un burete.
Deci, n-ai vrea să-ncercăm din nou?
Dă-mi șansa de-a te lămuri
că nu mai sunt ce-am fost - un bou!
Altfel, de-a-ntregul, aș muri.


Pomul

Ai grijă-atunci când te întreci cu ceilalți
și pe tine însuți să te-ntreci;
altfel, oricât ar părea că te înalți,
roadele-ți vor fi mai toate seci!


Labirintul

Poarta părea deschisă prostimii
iar eu
deja condamnat, 
în labirintul disperării
odat' ce-am intrat.

Prezența ta - o umbră pe coclau
ce se-apleca
încet peste buton
când electrozii carnea-mi sfârtecau,
în suflet aducându-mi, sadic, răni.

"Hai, mistuiește-mă!" spuneam "Nu crezi că-i timpul potrivit?
Prin tristu-ți labirint
destul am rătăcit.
Recunosc, nu-s demn de tine, altfel te-aș fi găsit;
te-ai ascuns prea bine și-n plus am obosit.

Te rog chiar, de acolo unde ești,
fii bună 
și degrabă
să încerci agonia să-mi oprești
cât timp mi-ești încă dragă,

căci inima-mi preferă să se-oprească
decât să mai consimtă cruda-ți joacă."


Arzătoarele-ți urme

Cu-adevărat,
amintirile,
ce-mi pirogravau zilele, 
s-au disipat?

S-or fi săturat,
stimabilele, 
de-a-mi însemna frustrările
și au zburat?

Concediu să-și fi luat,
bătrânele?
Ori,
pur și simplu, fericitele, 
s-au pensionat?


Să te poţi mândri

Românie sper
Să te poţi mândri cândva
Că ești română


Un moment extrem de primejdios

"A îți lăsa cu totul garda jos, 
așa… pe motiv de plictiseală, 
expunându-ți trupul, conștiincios, 
loviturilor la nimereală" - 
Iată momentul cel mai odios
în care-mpins tot de vreo sminteală
chiar dușmanu-ți s-o ia prea-n serios
izbindu-te pân' la oboseală...


O stare

Nu prea cred c-albul din păr
trădează vârsta-ntr-adevăr. -

Bătrânețea te-a-ncolțit
când sufletul ți-a-ncăruntit!


Pragul

"Există clipe care separă prezentul de prezent
ce și timpu-l înfioară de cum tranșează-n sentiment.

Există feluri de a-ți trăi viața pe lângă viață
ce fac și moartea a șovăi când îți apare-n fața.

Există-anotimpuri care seacă sufletul de suflet
ce reduc a ochilor lumină la un uscat scâncet."

Cu asta, bunăoară, te vei confrunta
în punctul unde-o să devină evident
că timpul petrecut cu jumătatea ta
nu-ți va mai fi în vecii vecilor prezent!


Puterea exemplului…

N-o face prea-n exces de zel, 
de ochii lumii, pe exemplu', 
să nu-ți cazi sieți de model, 
calul sărindu-l pur și simplu!


Sărbători fericite

singurătate -
sărbători fericite să n-ai cui zice

trist - 
jumătatea când încetează-a-ți mai fi o sărbătoare

tragism -
iubirea ce nu îți mai colindă nici amintirea

marasmul -
dop de șampanie-n tavan, moralul la podea


Senryu - Rezist

forfot în Piață
tunete și fulgere -
val water "rezist"


Dintr-o mică dispută…

"Ai grijă,-n cursa că toate-ar trece
mai târziu sau mai devreme, 
să n-ai surpriza, când te-oi întrece, 
c-o-nchei depășit de vreme!"
Cam astfel își avertiza, cândva, 
un fost atlet, discipolul
ce-aflase-o rațiune, pe-undeva, 
în a-și irosi talentul...


Iubirea - capitol de memorii

Ieri:      Un ceva extrem de delicat,
           de ce am fost și ce n-am fost,
           cu suflete care s-au acordat
           pentru a-și împleti un rost;
           un instrument ce s-a pus pe cântat,
           prin tonuri incredibile,
           când într-o zi ni s-au amestecat
           miraculos trăirile.
                   
Astăzi: O urmă tot mai neclară
           a unei clipe de viață, 
           concepută, pesemne, să moară
           desfidând orice speranță.

Mâine: Cred, șansa cea mai de treabă
           un ieri mai breaz de-a cuceri,
           dac-ar ține, exclusiv, de-o probă
           a cât poți, în fapt, suferi.


Dușmanul dușmanului…

Un delfin se amăgea, odat',
legat de om și-ntâlniri de gradul trei:
nimeni n-o să vină, garantat,
pe-aci pentru-a socializa cu ei…

La cum ajung ei să găsească, 
uniformitatea-n diversitate, 
sau invers, să întrezărească
diversitatea-n uniformitate, 
la cum știu ei să intuiască
iraționalul din rațional
sau, alteori, să pescuiască
raționalul din irațional, 

la cum dau să nesocotească, 
eroic, deznădejdea din nădejde
sau, de ce nu, să prețuiască
nădejdea-n cea mai cruntă deznădejde, 
la cum urăsc sau cum pot să iubească, 
cum cruzimea-i transfigurează,
cât egoism dă să-i călăuzească, 
sau ce demență generează,

la cum își tot cresc hăul între
micile și marile realizări,
căror specii, chiar non-terestre,
oamenii nu le-ar părea-nfiorători?


Idealul echilibrului interior

Sieți, la fel să-ți fi uman
pe cât îți ești de inuman!


Când testezi caracterul cuiva…

Nu face,-n dar, 
mișel, a-i cere
oricui cămașa de pe el... -
Subtilitățile prea insalubre
pot să fie-aducătoare de flagel!


Un gând despre scriitori

Presupunând că talentul unui scriitor
ar veni nu numai din cât de jos, 
ci și din cât de sus
reușește acesta să se coboare
(în operele sale)
fără a-și jigni cititorii țintă;

atunci, probabil că mărimea lui 
(a scriitorului în cauză), 
ar reieși din cât s-ar putea acesta menține
între acele două puncte de extrem
fără a se jigni pe sine însuși.


Nostalgie

"Să mi se-ntâmple chiar mie, n-are cum!"
Așa-mi tot spuneam atunci când ai plecat.
În ciuda ălor clipe-agonice,-acum, 
îmi zic: "Și de ce nu mi s-ar fi-ntâmplat?
Acele lucruri prea mirobolante
ce-ntruna lumea le are de-arătat, 
pot fi într-atât' de-absurd ofertante
încât oricine-oricând e de ignorat."

O bună vreme-am sperat c-o să te-ntorci
pentru-a continua de unde ne-am oprit. -
Încă mai visam așa frumos pe-atunci…
Până la urmă, la ce ai fi venit?


Chestiune de gusturi

Descoperind cât e de "admirabilă"
dărnicia pe datorie sau din datorie, 
poți oare s-o consideri preferabilă
zgârceniei pe datorie sau din datorie?


Cum sunt mereu... (La o clinică de specialitate)

"Cum sunt mereu puțin din ce-aș fi preferat să nu deviu,
mă-ntreb: oare-i într-adevăr dorit să mă comport,
prezentu-mi, ca și când n-ar fi în general eșecul viu
al vechilor proiecte ce faptelor mi-au fost suport?
Cum sunt mereu prea slab dotat pentru-a putea pătrunde
ansamblul care întregește circumstanța printr-un gând,
mă-ntreb: ce cugetări mai acătării sau plăpânde
nu sunt, de fapt, decât vagi măști care instinctele ascund?
Cum sunt mereu surprins să-i văd pe cei pătrunși cu-adevarat 
de rolul revelat de-un magic director de scopuri;
mă-ntreb: oare-i zadarnic a mă obosi, deliberat,
să nu prea mă încred cu asiduitate-n scopuri?
Cum sunt expus, ca orice om, divinelor tentații,
ce par că rațiunea pot orbi făr-a o amăgi;
mă-ntreb: oare-ntâmplarea de-a nu le simți ca alții, 
ar trebui să mă convingă că mi-s ochii ignifugi?"

O asistentă care-l îngrijea
pe cel ce stresa cu-aste "adâncuri",
îi spuse: "– Epic!" (În timp ce gândea:
Iar o dă, ăsta, în yin și yanguri!)


Tot mai departe

De dorul de tine
mi-este dor câteodat', 
când clipele terne
adâncu' îmi străbat.

Dar tu?

Ȋn ciuda a toate,
mai dorești, uneori,
să zvârli hăt departe
abisu' dintre noi?


Tiranul și cei doi fii ai săi

«Când pacea nu-ți dă pace, îmbie-i c-un război
pe cei ce cred că face să cadă drept eroi.
Pe ceilalți, "mai isteții", obligă-i în vrun fel
să nu-și lase confrații singuri în plin măcel.»

Frumos! - îi spuse tatăl, fiului cel mare,
gândind: bătrânu-i dascăl o să mă omoare…
Fără chef, se-ntoarse-apoi către cel mic care
dădea semne, neplăcut, pacificatoare:

Dar tu? Ia spune-mi, astăzi, ce ai mai învățat?
Vreun mod de-a trezi vrajba? Vreo pildă de urmat?
– Nimic de genul ăsta - am avut chimie!
Ce să spun? Te-ar dezgusta! - Nu-i chiar poezie…

Totuși, ce a zis "Sun Tzu" (privi spre frate-său)
mă îndeamnă-a adnota: unu - e gingaș, zău!
Doi - pacea și războiul, n-aduc oare-a iubiți
pe care nenorocul îi ține despărțiți?

Parcă între ei chiar vezi oamenii - liantul
sau catalizatorul când se sare calul...
Trei - tot glumind, ... 
(Ce-am vrut și ce-am avut, mocnea ta-su...) – Basta!
(Ptiu! Cu cin' te-o fi făcut și maică-ta asta?)


Colecționarul

Oare aceste timbre
preapline de culoare:

"Primul sărut
ce l-am făcut, 

ce am avut, 
ce am pierdut, 

ce am găsit, 
ce-am dăruit, 

ce am iubit, 
ce-am prețuit,

ce am visat, 
ce am sperat."

pe patul meu de moarte
pe suflet vor fi toate,
lipite ca garanții
pentru noi destinații?


Crah electoral

E vai și amar:
cade, pic cu pic,
tot mai în neclar,
răul cel mai mic!


    1 2 3 4 5 6

Copyrights © 2015-2024 Ruse Florian / All Rights Reserved.