"Adeseori gunoiul de a fi uman
din excesivă inumanitate,
e mai curat decât a nu fi inuman
din prea abundentă umanitate."
Cam așa îi sugera, cândva, un tată,
propriului copil, o cale de-a fi om -
pedepsindu-l! ("O să înțelegi odată
pentru ce am fost, din când în când, neom.")
Planul planurilor tale de viitor
și planul planurilor mele de trecut,
ce-o dungă de prezent formau la început,
se pare c-au pățit ceva sfâșietor:
s-au răsucit cumva în spațiul existent,
până când, paralele, s-au îmbrățișat
(pentru o clipă), și-apoi viața, virulent,
c-un strat din ce în ce mai gros le-a depărtat...
"A se-aprecia ce nu-i de-apreciat,
a se critica ce nu-i de criticat,
a se arunca ce nu-i de aruncat,
a se promova ce nu-i de promovat.
Iată ceva plase pe cât de greu de ignorat,
pe-atât de complicat, oricine-ai fi, de evitat.
mulțimea turmei -
toți mediocrii sadea
mulțumiți așa
curajul turmei -
nu total de lașități
ci rezultanta
curaj de turmă -
impulsul de a lovi
doar când ai spate
deviza turmei -
cine nu este ca noi
este-mpotrivă
optica turmei -
convingerea c-a nu vrea
nu-i a nu putea
testul de turmă -
a te vedea cel mai cel
din grav daltonism
Când măștile toate-i căzură,
în palme, fața, el și-ascunse.
Ea îl privea... Ce mai tortură...
Probabil, gestu-i o surprinse.
Deși, de-o vreme meșterise
chipul care s-ar fi potrivit
cumplitei clipe ce-l pândise,
bietul, tocmai ce era strivit...
"Păi cât naibii să-ți fi dat răgaz?",
parc-o auzea totuși gândind,
"O zi? Un an? Avea vreun haz,
că te-aș mai iubi, să-ți zic, mințind?"
"Încă un pic și-așa oribil
n-o sfârșeam, poate...",-și tot repeta
după-aceea,-n sinea lui, debil,
"Hm, cât a lipsit masc-a-mi găta..."
Oare probabilitatea anumitor diferențe
dintre prima și ultima mea tristețe,
dintre prima și ultima mea politețe,
dintre prima și ultima mea iubire,
dintre prima și ultima mea amagire,
dintre primul și ultimul meu cuvânt,
dintre primul și ultimul meu legământ,
dintre primul și ultimul meu gând,
dintre primul și ultimul meu diferend,
dintre primul și ultimul meu sărut,
dintre primul și ultimul meu avut,
dintre prima și ultima mea bucurie,
dintre prima și ultima mea prostie,
dintre prima și ultima mea voință,
dintre prima și ultima mea dorință,
chiar va face pân' la urmă vreo diferență?
Unul, odată, făcând-o pe sensibilul:
"Există așa goluri, din păcate,
pe care,-n ciuda așteptărilor, nici timpul,
pân' la urmă,-a le umple nu prea poate!"
− Desigur... (îi ținu o tipă hangul,
mustind de ironii, virtuos, reciclate),
iar mintea-ți fără îndoială-i unul
din exemplarele cele mai relevante…
Să cauți ce-ți însemni, cu-adevărat, tu, ție,
renunțând, de-a binelea, la tine însuți..."
Iată o pantă îmbibată-n nebunie
unde inteligența să îți tot insulți.
"La război ca-n dragoste!" ziceai tu cu tonul
ăla atoateștiutor, voit hilar;
pe-atunci încă puteai a-mi înșela auzul...,
iar să te contrazic părea oricum bizar.
Deși ți-am acceptat până la urmă jocul,
ceva parcă-mi spunea din ce în ce mai clar
că tu, de fapt, iubești atât de mult măcelul
încât sfârșitu-ntre noi va fi chiar barbar.
N-am suportat să păstrez
nici o poză cu tine…
De-aceea, poate,
unul din ciudat de puținele
imense regrete-ale mele
a fost când memoria-mi,
la un moment dat,
n-a mai știut
să-ți reproducă chipul…
Uitare,-ai milă și fă sufletul să îmi cânte,
dar nu-n mod exagerat ci doar așa… decât un pic,
să pot scăpat cât de cât de vise-abrupt sfârșite,
tristețea ce m-apasă cu chiu vu vai să mi-o dezic!
Care-o fi secretul tău, mă tot întreb, uitare,
ce te sprijină din greu, ca cel mai aprig acolit,
să respingi la nesfârșit cu-atâta-nverșunare
ceea ce-n astă lume mai cu tărie-am prețuit?
Oare-i ceva-n refuzu-ți care, de fapt, vădește
o formă, din păcate, mult prea subtilă de răspuns?
Eu netrebuind decât să mă încred orbește
în existența cert-a vreunui adevăr ascuns?
Sau poate că uitării… Dar nu, ar fi ridicol:
"Taman pe mine oare să i se fi pus ei pată?" -
Asta chiar mi-ar arunca speranțele-n pericol,
ne prea fiind de glumit cu-o prostituată castă.
În fiecare dintre noi
ascunsă-i flacăra lui Prometeu,
și de-am avea "neșansa" s-o descoperim,
abia atunci ne va străbate
al sufletului vajnic chin.
În fiecare dintre noi
se află forța de-a jongla cu focul,
puțini sunt însă cei ce nu o folosesc,
ignorând tentația de-a face pe zeii,
nelepădând, indiferenți, divine torțe,
nici chiar pe cele mai abrupte creste.
În fiecare dintre noi
există teama de-a te încurca cu zeii,
cu toate astea, din dorința de a străluci,
sfârșim, destui, prin a ne lumina adâncile prăpăstii.
Așa că tu, sărmane om pățit,
de vrei să nu mai pari așa patetic,
puteri herculeene să-ți folosești necontenit,
pentru a-ți suporta năpasta în mod cât mai ironic.
Poate,-a fi lăudăros din modestie,
n-ar mai părea doar jalnică bravadă
de-ai face-ntotdeauna indigestie
când guști din propria-ți fanfaronadă…
totuși
fălindu-te că îți displace-a te făli,
de unul singur, oare nu atestă
că,-n ciuda "greutății" de-a te fuduli,
până și modestia ți-e modestă?
O gară și-un tren gata de plecare
(unde ori de unde - cam incert).
"Nu e rău!" mi-am zis, parcă, a visare,
doar n-oi nimeri în vrun deșert…
Şi, curând, au dat, viu, să tot apară
sate, noi orașe,-un pâlc de țări,
sau chiar câte-un bloc, singur, prea-ntr-o doară
'nfipt în plin câmp, mândru-n așteptări.
Prin vagoane,-n timp, oameni și neoameni
prind pe rând contur dar mulți se pierd -
Bifurcatu-mi drum, taie căi de-asemeni
până garnituri de tot discord.
Uneori, chiar, râd : Oare cum destinu-mi
pare că-i, destinu',-a nu-mplini?
Alteori, e trist, golul, când nimicu'-mi
cată, cu-optimism, a-l suplini.
Hm!
Ce puțin a fost, chipul, a-ți cunoaște
doar ca pe o piesă de decor…;
mai grăbit sau, chiar, prea lent, vrun tren, poate,
și-ast-ar fi ucis, cred, cest fior.
"A îți lăsa cu totul garda jos,
așa… pe motiv de plictiseală,
expunându-ți trupul, conștiincios,
loviturilor la nimereală" -
Iată momentul cel mai odios
în care-mpins tot de vreo sminteală
chiar dușmanu-ți s-o ia prea-n serios
izbindu-te pân' la oboseală...
Părea doar o zi ce n-anunța nimic...
Deodat', un zvon s-a răspândit… -
Era ceva cumplit, despre-un fost amic…
Cât de ciudat... - "S-a prăpădit!"
Poate, într-o zi, la fel se vor afla
și despre mine vești de-adus:
"Ai auzit ce s-a-ntâmplat cu ăla?
Ei bine, pare-se s-a dus!"
"Formula ce rezumă
o operă de artă,
arar prinde din urmă
adevărata artă!" -
Așa-și monta artistul,
criticii nedemni, subtil...
(Expui esențialul? -
Fă-o cel puțin cu stil!)
Dac-ar exista o punte
de la a te remarca
fiind bun,
până la a fi bun
făr-a te remarca
și o altă punte
de la a te remarca
fiind rău,
până la a fi rău
făr-a te remarca;
cele două, oare ar fi opozabile?
Dar interschimbabile?
Ce-i acela guvern? Hai să-l desființăm!
Ce-i acela parlament? Hai să-l desființăm!
Ce-i aceea justiție? Hai s-o desființăm!
Ce-s acelea partide? Hai să le desființăm!
Tot ce-avem nevoie, cu celeritate,
pare-a fi un hiperpreședinte, frate!
Dac-aș fi știut
cam ce-i de făcut
pân-a mă convinge
că nu mai convinge
adânca-mi credință
în buna-ți credință,
poate, cum necum,
ne-am fi tăcut și-acum
la fel cum o făceam
când ne tot duelam
cu-acele-asurzitoare
gânduri din dotare:
Al meu - suspect de jalnic,
deși usor șăgalnic:
"De ce nu suntem și noi oare
precum acele cupluri care
cel mai bine se-nțeleg
tocmai când nu se-nțeleg?"
Al tău - mai obraznic
și-un pic prea năvalnic:
"Hai, răbufnește! Spune ce te doare!
Urăsc când fac să pari un idiot!
Lasă să-ți curgă vorbele izbăvitoare,
până să devină prea de tot!"
Hm! De-as fi știut
cam ce-i de făcut
pân-a mă convinge
că nu mai convinge
adânca-mi credință
în buna-ți credință...
"Ai grijă,-n cursa că toate-ar trece,
mai târziu sau mai devreme,
să n-ai surpriza, când te-oi întrece,
că-nchei depășit de vreme!"
Cam astfel își avertiza, cândva,
un fost atlet, discipolul
ce-aflase-o rațiune, pe-undeva,
în a-și irosi talentul...
Se pare, nu doar scopul
de-a ajunge cineva
ce-ar conta, întrucâtva,
poate pieri cu timpul -
până și interesul
de-a mai dovedi, cândva,
vreun izbăvitor ceva
e-n stare-a-și pierde sensul...
Presupunând că talentul unui scriitor
ar veni nu numai din cât de jos,
ci și din cât de sus
reușește acesta să se coboare
(în operele sale)
fără a-și jigni cititorii țintă;
atunci, probabil că mărimea lui
(a scriitorului în cauză),
ar reieși din cât s-ar putea acesta menține
între acele două puncte de extrem
fără a se jigni pe sine însuși.
Valul mă tot ia,
de-un timp, nu contest,
și-un gând se reia:
«Hm, să fie-acest
"Chiar crezi c-a trăi
moartea-i a-ți clădi?" -
mod de-a șovăi
și-n minte-a-ți sădi:
"Cum oare-aș putea
viaț-a-mi făuri,
fără a avea
pentru ce muri?"?»
Poate,-și zise-un el
doritor de-a ști,
însă-i și un fel
de a te prosti.
Și-i veni în gând,
mai apoi, abrupt,
ziua-ceea când
ea de el s-a rupt...
Nu am idee ce se întâmplă de la un timp cuvintelor,
însă parcă își pierd, pe zi ce trece, din greutate...
Cine știe? Probabil s-or vrea și ele în pas cu vremurile,
așa că și-au impus o dietă strictă... E dezarmant, ce mai.
Doare, pur și simplu, să le vezi coastele anorexice…
Am citit undeva că anorexicului
îi este defect modul de a se vedea pe sine,
și cu cât mai mult se sluțește cu atât mai tare
are impresia că ar câștiga în frumusețe...
De aceea mă întreb, ce s-o întâmpla cu limba
atunci când cuvintele or ajunge
să se orbească singure, în oglinzile lor strâmbe,
cu "frumusețea" maximă la care pot ajunge.
Nu știu ce să mai cred în privința cuvintelor,
însă și cărțile din ziua de astăzi
parcă devin din ce în ce mai imponderabile...
Ai zice că e ceva cu gravitația...
Chiar și eu, acum, privind mai atent ce tocmai am scris,
realizez cât de atinse de boală îmi sunt cuvintele...
Au prins deja acea paloare cadaverică...
Văzându-le cum arată,
aproape că îmi vine să le dau o mână de ajutor,
însă știu deja că asta nu ar ajuta cu nimic.
Până la urmă, la ce le-aș mai farda atâta,
când ele nici nu prea dau semne că și-o doresc?
Poate că o fi ceva și cu libertatea asta de exprimare...,
care, în exces, pare a ajunge să nu mai aibă cuvânt,
sau, dacă îl are, e mult prea lipsit de greutate
ca să conteze…
"Cum sunt mereu puțin din ce-aș fi preferat să nu deviu,
mă-ntreb: oare-i, într-adevăr, de dorit să mă comport,
prezentu-mi, ca și când n-ar fi, în general, eșecul viu
al vechilor proiecte ce faptelor mi-au fost suport?
Cum sunt mereu prea slab dotat pentru-a putea pătrunde
ansamblul care întregește circumstanța printr-un gând;
mă-ntreb, oare la ce naibii gândire-aș tot pretinde
că nu ar fi decât o mască ce instinctele-mi ascund?
Cum sunt mereu surprins să-i văd pe cei pătrunși cu-adevarat
de rolul revelat de-un magic director de scopuri;
mă-ntreb: oare-i zadarnic a mă obosi, deliberat,
să nu prea mă încred cu asiduitate-n scopuri?
Cum sunt expus, ca orice om, divinelor tentații
ce par că rațiunea pot orbi făr-a o amăgi;
mă-ntreb, oare-ntâmplarea de-a nu le simți, ca alții,
ar trebui să mă convingă că mi-s ochii ignifugi?"
O asistentă care-l îngrijea
pe cel ce stresa cu-aste "adâncuri",
îi spuse: "– Epic!" (În timp ce gândea:
Iar o dă ăsta, în yin și yanguri!)
De dorul de tine
mi-este dor câteodat',
când clipele terne
adâncu' îmi străbat.
Dar tu?
Ȋn ciuda a toate,
mai dorești, uneori,
să zvârli, hăt departe,
abisu' dintre noi?
«Când pacea nu-ți dă pace, îmbie-i c-un război
pe cei ce cred că face să cadă drept eroi.
Pe ceilalți, "mai isteții", obligă-i în vrun fel
să nu-și lase confrații singuri în plin măcel.»
Frumos! - îi spuse tatăl fiului cel mare,
gândind: bătrânu-i dascăl o să mă omoare…
Se-ntoarse,-apoi, fără chef, către cel mic care
dădea semne, neplăcut, pacificatoare:
Dar tu? Ia spune-mi, astăzi, ce ai mai învățat?
Vreun mod de-a trezi vrajba? Vreo pildă de urmat?
– Nimic de genul ăsta - am avut chimie!
Ce să spun? Te-ar dezgusta! - Nu-i chiar poezie…
Totuși, ce a zis "Sun Tzu" (privi spre frate-său)
mă îndeamnă-a adnota: unu - e gingaș, zău!
Doi - pacea și războiul, ce-ar fi de-ar fi iubiți,
pe care nenorocul îi ține despărțiți?
Parcă între ei chiar vezi, oamenii - liantul,
sau catalizatorul când se sare calul...
Trei...
(Ce-am vrut și ce-am avut, mocnea ta-su...) – Basta!
(Ptiu! Cu cin' te-o fi făcut și maică-ta asta?)
Oare aceste timbre
preapline de culoare:
"Primul sărut
ce l-am făcut,
ce am avut,
ce am pierdut,
ce am găsit,
ce-am dăruit,
ce am iubit,
ce-am prețuit,
ce am visat,
ce am sperat."
pe patul meu de moarte
pe suflet vor fi toate,
lipite ca garanții
pentru noi destinații?
"Arta-i sudoare însă acela ce transpiră,
de-obicei, simte cel mai puțin dezgust... -
Gusturile-ți într-ale cititului mă miră;
totuși, nu te fac și-un scriitor cu gust."
Cam așa-și asigura un cărturar, amicul,
care-i ceruse să-și dea cu părerea:
"Spune-mi, pe bune, cât de-nsemnat mi-este nimicul?
E de rămas la partea cu citirea?"
Tu, încă de pe la-nceputuri
păreai genul de minune
ce, sărind peste politețuri,
într-o zi, va da a-mi spune:
"Hai, nu te mai chinui așa,
orișicum nu mai contează,
chiar ideea de-a te revanșa
las-o și capitulează."
Dar, să-mi iei zilele-nsorite
cu același glonț cu care
mi-ai răpus a nopții liniște,
asta da realizare!
Omorâtu-mi-ai speranțele,
ce mai încolo și-ncoace...
Fără tine, totuși, visele,
mi-ar fi fost, cred, mai posace.
Chiar la acest moment cred (ca mulți alții) că există,
în lumea noastră vie și tulburător de vastă
actori nemuritori,
sportivi nemuritori,
dansatori nemuritori,
arhitecți nemuritori,
pictori nemuritori,
sculptori nemuritori,
muzicanți nemuritori,
scriitori nemuritori,
părinți nemuritori,
copii nemuritori,
clipe nemuritoare,
iubiri nemuritoare,
prietenii nemuritoare,
adevăruri nemuritoare...
Însă, mai cred și că acestea toate-ajung vestigii,
până la urmă,-ale vremelniciei nemuririi...
Probabil că-i părem singurătății
drăgălași și foarte relaxant dezorientați,
nereușind pe-ntreg parcursul vieții
decât să-i fim aproape patologic devotați;
altfel, cu siguranță ne-ar împiedica cumva
să îi ținem prea temeinic de urât,
eventual, lasâdu-ne parșiv pe undeva
slobozi din lesa-n care ne-am tot vârât.
Să îți sugerez, mai la fiece-ntâlnire,
vreo umbră de idee, cât de cât, complicată,
bazat c-ar rezona cu propria-ți gândire -
poate era doar o-nclinație cam idioată…
Să încerc apoi, printr-o abordare cât mai fină,
chipu-ți când observam, "interesat", cum cască,
să o mai dreg puțin, prin conversații de duzină,
poate c-a fost o altă-alegere prostească...
Să sper c-ai distinge-n valuri rămășițele
ce, uneori, se mai ridică din vreo adâncime,
sau că-ți sunt într-atât pe pământ picioarele
numai din pricina unui acut rău de-nălțime...
......................................................
Ca om, se zice,-alegerile-ți, că te reprezintă...
Hm! Privind în urmă-mi zic: "Ce figură tristă!"