– Crezi și vei vedea! zise religiosul.
– Ba vezi și vei crede! i-o-ntoarse ateul.
– Sunteți aberanți! conchise nihilistul.
– Ce "interesant"! făcu indiferentul.
Plâng ochii norilor
mânați de-un vânt hain
prin țara cailor
senini tot mai puțin.
Dor nervii vremilor
întinși mult prea prostesc
de valul triștilor
dricari ce se rotesc.
Vezi colții zbirilor,
lătrând parc-a pustiu,
luând urma mânjilor,
rânjind pe străzi bocciu.
Curg stropii, domnilor!
vestind un cer senin,
în raiul șerpilor
scuipând în jur venin.
Pentru că-ți idolatrizam surâsul
(Dar cine nu ar fi făcut-o-n locul meu?
Prea izbutea s-alunge norii!)
Pentru că-ți idolatrizam ochii
(Dar cine nu ar fi făcut-o-n locul meu?
La felul cum îți trădau rotunjimile sufletului?)
Pentru că-ți idolatrizam mersul
(Dar cine nu ar fi făcut-o-n locul meu?
Se călcau și firele de iarbă-n picioare să-ți simtă apăsarea)
Pentru că-ți idolatrizam părul
(Dar cine nu ar fi facut-o-n locul meu?
Până și vântul se îmbăta răsfirându-l!)
Pentru că-ți idolatrizam mâinile
(Dar cine nu ar fi făcut-o-n locul meu? -
Mângâierile tale...)
Pentru că-ți idolatrizam chipul
(Dar cine nu ar fi făcut-o-n locul meu?
Esența lui încă-i de neînchipuit!)
Pentru că-ți idolatrizam modul de-a gândi
(Dar cine nu ar fi făcut-o-n locul meu?
La câtă spontaneitate! La câtă limpezime!)
Pentru că-ți idolatrizam existența
(Dar cine nu ar fi făcut-o-n locul meu?
Dacă n-ai fi fost, ce-ar mai fi existat?)
Pentru toate-acestea îmi accept pedeapsa
(Dar cine nu ar fi făcut-o-n locul meu? -
Ce-mi pasă mie de iadul de-acum,
când odinioară știu că m-ai iubit?)
O carte de valoare certă,
era, cândva, luată cam de sus;
unul, suportă ce suportă
iar apoi "istețului" i-a spus:
"Cu cât e mai celebră-o carte
cu-atât mai mulți rag c-au citit-o,
ea dând un aer mai aparte
chiar și acelor ce-au sărit-o..."
De un timp încoa mă simt complet stupid
atunci când mă duc, frumușel, la votare;
mi-e, nu știu de ce, tot mai greu să decid
cam cine aș vrea să mă fure mai tare.
Probabil că jenate,
într-o bună zi,
un piculeț, de-a lor pornire,
singurătățile ne vor călăuzi
către o ultimă-ntâlnire.
Probabil, fâstâciți, atunci, ne vom opri
spunându-ne în mare grabă cum ne este...
făr-a spera, absurzi,
să fim convingători –
admițând c-adevărul ne cam prisosește.
Probabil, numai ne vom saluta,
dintr-un impuls nefericit,
iară apoi
ne vom îndepărta
de-a binelea în infinit.
Probabil, ne vom mulțumi
să ne ferim privirile
așa…
pentru-a ne fărâmi
preventiv iluziile.
Probabil, timpul, pentru-a ne batjocori,
va pune între noi o fabuloasă punte
unde ne vom intersecta nepăsători
grav incapabili de aducerea aminte.
Un peștisor privea
în sus la cascadă
și o dorință-avea:
din 'naltu-i să cadă.
"Ce frumos aș plonja..."
gândea voinicuțul,
făr-a descuraja
că-și poate da ortul.
Așa că se-apucă
prin șuvoi a sui,
chitit să își ducă
la-mplinire visu-i;
în timp ce-un ofticos
monta în cei de jos
un mod mai glorios
de a fi curajos:
"Alt bou ce-anunță stropi
gata-i să dispară...
Dacă tot ai aripi
caută de zboară"!
"Se nasc prea moarte azi cuvintele -
poemele n-au nicio șansă
o iau la goană pân' și muzele
poeții însă nu se lasă
și-și varsă bieții sentimentele
în tonuri chipurile-albastre
mai-mai să ezite valurile
văzând atâtea voci măiastre…"
Cam așa se tot exprimă unii,
de o vreme-ncoace, pe-unde pot.
"Apa trece, rămân bolovanii."
mai împung ei, "Asta este tot".
"− Iubirea - hrana sufletului!
Nu ești de-acord cu asta, draga mea?"
Fu,-ntr-o zi,-ntrebarea șarpelui,
fiind, săracu,-ndrăgostit lulea.
− Iubirea? - Supraestimată!
Plus c-are și cam multe calorii… -
De-ai ține-un pic la siluetă
sigur n-ai mai mânca orice prostii!
O gară și-un tren gata de plecare
(unde ori de unde - cam incert).
"Nu e rău!" mi-am zis, parcă, a visare,
doar n-oi nimeri în vreun deșert…
Şi, curând, au dat, viu, să tot apară
sate, noi orașe,-un pâlc de țări,
sau chiar câte-un bloc, singur, prea-ntr-o doară
'nfipt în plin câmp, mândru-n așteptări.
Prin vagoane,-n timp, oameni și neoameni
prind pe rând contur dar mulți se pierd -
Bifurcatu-mi drum, taie căi de-asemeni
până garnituri de tot discord.
Uneori, chiar râd : Oare cum destinu-mi
pare că-i, destinu',-a nu-mplini?
Alteori, e trist, golul, când nimicu-mi
cată, cu-optimism, a-l suplini.
Hm!
Ce puțin a fost, chipul, a-ți cunoaște
doar ca pe o piesă de decor…;
mai grăbit sau, chiar, prea lent, vreun tren, poate,
și-ast-ar fi ucis, cred, cest fior.
Ce nebunie!
Camioane intrând în mulțime,
avioane intrând în zgârie-nori,
oameni auto-detonându-se-n mulțime,
copii de nici doisprezece anișori puși să ucidă "dușmanul" în numele Lui…
(Şi tot auzi că Allah e mare, atât de des încât aproape dai s-o crezi;
însă, apoi, îți vine în mod firesc întrebarea:
oare cât de mare ar putea fi dacă chiar o avea nevoie de copii
netrecuți nici măcar de pubertate pentru a-și desăvârși opera?)
Nu, domnilor! Hai să nu ne mai ascundem atâta după deget!
Ce ideologie? Ce religie? Ce opresiune asupra cine știe cărei populații?
Până la urmă treaba ar putea fi mult mai simplă:
Atentate de dragul atentatelor,
extremism de dragul extremismului,
război de dragul războiului,
sinucidere de dragul sinuciderii!
Mă gândesc că nu e imposibil să existe site-uri speciale,
unde se dau like-uri pentru noutatea atentatelor, pentru oribilitatea lor,
pentru anvergura lor, sau pentru frumusețea lor…
Sinuciderea pare că a devenit o nouă formă de artă…
Ce Romeo? Ce Julieta? Alea erau romantisme copilărești…
Acuma sunt la modă noi motivații, noi metode, nu clișee de-alea… Ehe!
Probabil că nici nu va mai dura prea mult (dacă nu se-ntâmplă deja)
până la a se face acest gen de artă de dragul artei…
Tragic e că la cum evoluează fenomenul,
nu pare imposibil ca în curând
la facultatea de arte
să se înființeze o nouă secțiune…
A pustiu, tot face valuri
peste-ntins o supernovă,
trecutu-mpânzind de-a pururi
cu un iz de arsă slovă.
Prezentul, c-un surâs pe chip,
deodat', își taie venele -
valuri și valuri de nisip
cad vlăguind clepsidrele.
Iar viitoru-ncremenit
suflu-abia dacă mai are
de-a vesti clipa ce-a fugit
prin ecouri funerare.
Nu mă preacinsti
necinstindu-mă.
Nu mă răsplăti
înșelându-mă.
Nu mă umili
mituindu-mă.
Nu mă onora
obligându-mă.
Nu mă concura
subminându-mă.
Nu mă tolera
ignorându-mă.
Nu mă lăuda
denigrându-mă.
Nu mă proteja
asuprindu-mă.
Nu mă-ndepărta
plictisindu-mă.
Nu mă îndrepta
schilodindu-mă.
Cu totul, eu, nu sunt convins că oricărui balon
îi este destinat un cui pentru a-l sparge,
știu însă c-am descoperit un nemilos piron
pe care-aș vrea să pot din minte-a mi-l extrage:
Eram suficient de flăcăiandru pe atunci
și făr' de-nțelegere-ori minimă răbdare,
văzând cum apucase pe părelnice poteci
o cunoștință dubios de-obositoare.
"Salvator", pe când duceam muncă de convingere,
absurd plictisind cu idei "esențiale",
mi-a fost pusă, în sictir, meritata-ntrebare:
"Ce știi cu adevărat, tu, mă băiatule?"
De-atunci încoa' mă simt așa… ca un umil balon
captiv într-o anume lume de baloane
în care, cumva, cuiele și un banal piron
tot dau iluzia că nu ar fi baloane.
Știu, probabil mă înșel îngrozitor și poate
lumea aceasta-i infinit mai complicată;
prezumtivul dumneaei imens de simplitate
putând fi dat, cel mult, de a mea judecată.
Totuși, prin prisma-mi cu osebire-atrofiată,
o promisiune mi-a fost însămânțată:
«"Ce știi tu", ai oare vreo idee ce te-așteaptă
când voi găsi un cui să ți-l înfig în coastă?»
Planul planurilor tale de viitor
și planul planurilor mele de trecut,
ce-o dungă de prezent formau la început,
se pare c-au pățit ceva sfâșietor:
s-au răsucit cumva în spațiul existent,
până când, paralele, s-au îmbrățișat
(pentru o clipă), și-apoi viața, virulent,
c-un strat din ce în ce mai gros le-a depărtat...
"Creația de dragul creației,
sau de al recreației?"
întrebă un gânditor răutăcios,
cândva, pe-un om religios.
"Cunoașterea de dragul cunoașterii,
sau de al recunoașterii?"
replică evlaviosul șicanat,
gândind: Alt mare "luminat"!
"Nimic nu poți piti extrem de bine,
neascunzându-l până și de tine!"
își zicea magicianul plictisit,
pe când repeta un număr "inedit"…
"Și pe cine oare-oi vrea să păcălesc,
de-n aste mici trucuri mă tot bălăcesc,
când nu-s în stare-a face să dispară,
nicicum, clovnul din mine, bunăoară?"
Nu te pot opri nici filozofii,
nici vreun fizician oricât de șters,
să tot emiți diverse teorii
cu privire la bătrânul univers;
totuși, "prietene",
oare exagerarea prezentării
lor ca judecăți universale
nu-i calea sigură a promovării
unei ignoranțe abisale?
Poetic, despre o mare tragedie,
nu cred că trebuie scris mai nimic.
Cine știe, ai putea potrivi rimele prea banal
(iar asta chiar ar deprima),
sau dimpotrivă,
să le compui mult prea frumos
(iar asta ar fi de neiertat).
De aceea, poetic, cred că mai nimic
n-ar trebui scris despre o mare tragedie...
Am realizat cum este să te-ntâlnești c-o umbră,
să o săruți, s-o ții de mână, s-o-mbrățișezi…
eventual, s-o iei așa…, cu totul, pe-arătură,
atât timp cât în vrăjile,-acesteia, te-ncrezi.
Umbrele, am realizat, că-s vesele sau triste,
că-s aspre ori, din contra, foarte delicate,
că sunt lașe-ori curajoase, simpluțe-ori complicate,
verticale ori dureros de înclinate…
Am realizat că nu e cu totul imposibil,
orice ai fi, să ți se potriveasc-o umbră,
chiar umbră,-ntâmplător, de-ai fi, nu este improbabil
să te-asortezi cu cine știe care umbră.
Am realizat, amarnic, cum o umbră,-ntr-o clipă,
este-n stare a trânti cu tine de pământ
și fără de a se simți vreo secundă în culpă
să-ți transforme mai toate iluziile-n vânt.
Ce încă n-am realizat e când am realizat
că ajută, poate, să nu-ți pui bază-n umbre,
dar, la câte-ai de la ele, cu-adevărat, de-nvățat,
parcă-i păcat să le suprimi cu "lumini" sumbre…
(Îmi ceri) o cât de mică garanție...
pentru veșnicie?
Deși-ți va suna, poate,
a lamentabilă dulcegărie,
draga mea, de-un lucru-s sigur:
Viața-mi neînchinată ție,
ar fi o poezie
lipsită integral de poezie!
Furnicuța greșise
pentru întâia oară,
iar șefa ei îi zise
"o vreme" să dispară...
"– Draga mea, regret nespus,
căci fost-ai devotată
(muncii) ca un rar supus,
îns-ai facut-o lată."
Furnicuța-nțelese
că treaba-i foarte groasă,
de-aceea își alese
cel mai lung drum spre casă.
Spera să încropească
un plan de acțiune
prin care să renască
așa... ca prin minune.
Se-opri la un moment dat
și-ncercă să zâmbească
ca un clișeu expandat
gata să-nnebunească.
"– Ce naiba mă tot agit?"
(Se autopersifla.)
"– Doar norocu-mi ce-a fugit,
prea curând, nu l-oi afla."
"– În plus, nu-s frumușică
și nici prea istețică,
sunt numai o furnică
complet călită-n frică."
(Frica de-a fi săpată,
de a fi devansată,
de-a fi concediată,
sau de-a fi o ratată, )
Apoi, ușor nevrotic,
ea-și aduse aminte
de-un procedeu hipnotic,
cu lux de amănunte...
(Un psihanalist, recent,
într-o carte, expuse
cum puteau fi-n pacient
sentimente induse...)
"– La medic, deci, nenică!"
(Timp era de-o vizită...)
"– Să-mi dea o nouă frică -
frica de reușită!"
"– Ce chestie!" își spuse
(nicicând nu luase-n seamă
gândul ce-o străbătuse...):
"Nu scapi de ce ți-e teamă!"
Probabil că-i părem singurătății
drăgălași și foarte relaxant dezorientați,
nereușind pe-ntreg parcursul vieții
decât să-i fim aproape patologic devotați;
altfel, cu siguranță ne-ar împiedica cumva
să îi ținem prea temeinic de urât,
eventual, lasâdu-ne parșiv pe undeva
slobozi din lesa-n care ne-am tot vârât.
"Ce femeie!", tot gândeam, uitându-mă la tine.
Pe-atunci nici nu bănuiam că, poate, nu văd bine.
Însă,-ntr-o anume zi, plină de poezie,
te-ai pornit, frumos, să vii cu-așa o gingășie
c-ar fi o aroganță să zic 'n aceeași cheie,
precum odinioară, și-acuma: "Ce femeie!"
Cern fără milă norii de zăpadă,
nepăsători, anul, strivindu-l sub nămeți;
în albă beznă întregul se scaldă... -
E dezastru, ce mai, te bagă în sperieți!
Optimismu-i la cote primejdioase,
până și moartea resimțind gerul crunt,
iar liniștea, ce se strecoară în case,
face-a se-auzi fulgi izbiți de pământ.
Nu este nici zi, nu este nici noapte,
și-i straniu cum, mai totul, parc-a-ncremenit,
lămpile pe străzi așa-s de-nghețate
c-amplifică jalea-n orașul urgisit.
Are și prostia
munții dumneaei,
numai că aceștia
sunt mai ciudăței:
atârnă în jos,
parcă-s stalactite,
tentând grațios
aere-alpiniste.
Pe versanți găsești,
mereu, pierde-vară,
urcând făr-a ști
că, în fapt, coboară.
Cei mai nătăfleți,
în pisc de-adâncime,
se văd câștigați
chiar și-n profunzime.
De plumb mi-e gândul astăzi
Îl las s-atârne-n jos, cât mai în jos -
Verticalitate șifonată
Sufletul un gol mi-e astăzi
O bulă-n trupu-mi bâjbâind făr' de-orizont -
Boloboc debusolat
Doar fum mi-e clipa astăzi
Cenușa-i tot mai neglijabilă -
Fie-i țărâna ușoară!
Mi-e inima dogită astăzi
Rătăcitu-i tact, total lipsit de tact -
"Muzică cacofonică"
Paralizat mi-e visul astăzi
(Prea era zvăpăiat) -
Un tren apărut de niciunde
Subunitar mi-e eul astăzi -
Un mic ceva, cocoțat pe-un infinit interior
(Oare-i improbabil, orice-ai face,-a tinde către zero?)
Absurd mi-e, poate, crezul astăzi
(Măcar m-abțin a-i crede-absurzi pe-acei ce nu-l împărtășesc) -
"Rază" de-ntuneric? Atunci, așa să fie!
O glumă mi-e speranța astăzi -
Are alzheimer
(Săraca, cică-ar mai muri și ultima!)
Mi-e parcă, de un timp încoa', același astăzi,
Ani peste ani, banal peste banal -
Linie moartă
Mi-e plictiseala pe avarii astăzi
(De-atâta plâns motoru' i-a calat)
Stau ca prostu'-n drum și-ntreb retoric: o face viața asta?
"Cine știe?" zice-un trecător (băgându-se și el în seamă) -
"Întâi trăiește-o! Și-apoi judecă tu singur la final!"
n-am suportat să păstrez
nicio poză cu tine
de-aceea poate
unul din ciudat de puținele
imense regrete-ale mele
a fost când memoria-mi
la un moment dat
n-a mai știut
să-ți reproducă chipul
Presupunând că-n plin nimic,
sictirit, undeva în afara timpului,
ai un moment de inspirație dramaturgică...
așa încât:
Creezi întâi decorul
precum și protagoniștii,
în ideea de a intra o singură dată, pe rând,
în pielea fiecărui personaj în parte,
luându-i forma și trăindu-i practic viața,
(exact așa cum i-ai imaginat-o),
de la intrarea pâna la ieșirea
acestuia din scenă.
(Evident, întreg parcursul l-ai realiza automat,
printr-o mică inginerie temporală,
până ce ai acoperi, aleator și exclusiv,
prin propriile-ți prestații actoricești,
absolut toate părțile implicate,
dând în acest fel iluzia
continuității evolutive a întregului.)
Iar apoi, pentru ca spectacolul
să-ți pară cât mai realist,
faci în așa fel încât
nu numai să nu-ți amintești niciodată,
pe toată durata spectacolului, cine ești cu adevărat,
dar să nu ai nici conștiința
acelor salturi de la un rol la altul. În plus,
să nu te poți baza sub nicio formă
pe alte însușiri decât cele ale personajului curent,
jucând fără a avea impresia că ai juca,
crezând, de fapt, că aceea e viața ta.
Întrebarea care se pune e: Ce-ai face?
Ai intra în horă (plonjând în universul astfel creat)?
Sau, eventual, ți-ai intitula opera
"În căutarea Liberului Arbitru",
apoi ai arunca-o pe undeva prin vreun sertar?
poziția căpușei -
nepărtinirea
mă recomandă
poziția câinelui -
doar dând din coadă
pupi conform în fund
poziția porcului -
eu chiar vă provoc
să mă îngrășați
poziția struțului -
vâna de curaj
cată în nisip
poziția cârtiței -
nu poți întrece
barem dă să sapi
poziția râsului -
marfă pe aici
să tot emigrezi
Am văzut începutul unui univers
(Dumnezeule, cât pot fi de în vârstă)
Unii l-au numit big bang
alții creația unuia sau mai multor zei și așa mai departe
Nu prea știu ce să cred despre aceste chestiuni
și sincer nici nu prea îmi pasă
Lucrurile pentru mine sunt atât de clare în ciuda faptului
că nu am reușit să conving pe nimeni niciodată
cum totul a început atunci când am întâlnit-o prima dată
Am văzut sfârșitul unui univers
mângâiat oarecum de acel
"Nimic nu se pierde, totul se transformă"
pe care frumos îl spunea odată cineva
Se pare că nu e nevoie de forțe supranaturale
pentru a dispărea un univers
doi oameni la fel de banal cum îl pot crea
îl și pot face să dispară
Totuși cel mai insuportabil de văzut e că
deși pierdut întru totul
m-am transformat în ceva care-și deplânge transformarea
dintr-un univers paralel cu al ei
Într-o zi caniculară,
un munte guraliv gândea:
Statul ăsta mă omoară... -
Nu-i pasă, bre, de nimenea!
Zi după zi trag ca prostul,
an dupa an, veac după veac;
nici nu știu ce e concediul
și-un singur drept am - să m-atac!
M-aș duce și eu la mare
pentru-a mă răcori puțin,
sau măcar pe la pădure
la umbra ei să-mi mai revin.
(Nu credeam, codrii, a-mi vedea
tăiați în așa ritm acerb;
erau odat' mândria mea,
acuma fierb fiind imberb.)
M-aș duce înapoi la daci
ce-mi amintesc c-aveau respect,
să-i întreb de-acești pui de draci
se trag din ei - ar fi suspect!
(Oare-au trecut prea mulți pe-aici,
iar geții, popor primitor,
din ce erau, în hoți calici,
s-au transformat, ușor, ușor?)
M-aș duce-n lume dar mi-e drag
de-acest pământ, n-am cum să fug,
plus că, străini, prea-n pace-și trag,
din el, mai tot ce-i bun de plug.
(Ce-ar zice cei ce-au tot murit,
în timp, s-apere România,
acum, pe bani, c-am convenit,
tembel, a-nstrăina glia?)
M-aș duce-n țară-n lung și-n lat,
s-arunc nădufu-ntr-un seif,
trezind românul leșinat,
chiar dacă-i muncă de Sisif.
("A fura ca-n codru" iată
o spusă contra naturii… -
când prea-i generalizată,
oameni buni, dispar și codrii!)
Dar unde nu m-aș mai duce,
se-amăgea el cu grație,
îns-acu' nu-i chip și pace
că-s rupt de-o insolație…
