– Crezi și vei vedea! (Zise religiosul)
– Ba vezi și vei crede! (I-o-ntoarse ateul)
– Sunteți aberanți! (Conchise nihilistul)
– Ce "interesant"! (Făcu indiferentul)
Pentru că-ți idolatrizam surâsul
(Dar cine nu ar fi făcut-o-n locul meu?
Prea izbutea s-alunge norii!)
Pentru că-ți idolatrizam ochii
(Dar cine nu ar fi făcut-o-n locul meu?
La felul cum îți trădau rotunjimile sufletului?)
Pentru că-ți idolatrizam mersul
(Dar cine nu ar fi făcut-o-n locul meu?
Se călcau și firele de iarbă-n picioare să-ți simtă apăsarea)
Pentru că-ți idolatrizam părul
(Dar cine nu ar fi facut-o-n locul meu?
Până și vântul se îmbăta răsfirându-l!)
Pentru că-ți idolatrizam mâinile
(Dar cine nu ar fi făcut-o-n locul meu? -
Mângâierile tale...)
Pentru că-ți idolatrizam chipul
(Dar cine nu ar fi făcut-o-n locul meu?
Poeții încă mai caută-a-i surprinde esența!)
Pentru că-ți idolatrizam modul de-a gândi
(Dar cine nu ar fi făcut-o-n locul meu?
La câtă spontaneitate! La câtă limpezime!)
Pentru că-ți idolatrizam existența
(Dar cine nu ar fi făcut-o-n locul meu?
Dacă n-ai fi fost, ce-ar mai fi existat?)
Pentru toate-acestea îmi accept pedeapsa
(Dar cine nu ar fi făcut-o-n locul meu? -
Ce-mi pasă mie de iadul de-acum,
când odinioară știu că m-ai iubit?)
"– Să îmi preparați esența
mai rară de putere
decât a putea renunța
orișicând la putere!"
Așa-și somă leu'-ntr-o zi,
în treacăt, bucătarii...
"– Aș voi să încerc astăzi
acel gust al mâncării."
O carte de valoare certă,
era, cândva, luată cam de sus;
unul, suportă ce suportă,
iar apoi "istețului" i-a spus:
"Cu cât e mai celebră-o carte
cu-atât mai mulți rag c-au citit-o,
ea dând un aer mai aparte
chiar și acelor ce-au sărit-o..."
– Iubito, lasă să adie vântul
în cercuri tot mai mici!
Și dacă vei simți cum te-ncovoaie…
Să nu te sperii însă,
altfel te vei rupe,
(va fi un vânt călduț
și mult prea blând)
permite-i doar, ușor, să te îndoaie!
E numai un vârtej
ce-ncearcă a te smulge
din locul ce-a simțit
că nu-ți mai place,
e-un simplu vânt ce te-nțelege
atuncea când te-ndoi,
se teme, dar nu renunță,
căci știe bine
locul tău și-al lui e-n nori.
– Ce vânt prostuț!
(spui tu descurajându-l)
Cum poți să crezi
că-s într-atâta de naivă,
s-accept că va veni o zi
când tu vei deveni taifun?
Tu chiar nu bănuiești
că îmi amintești
de fostul meu "vânt bun"?
Atunci, durerea care sfâșie
pătrunde într-un vântișor sleit
și-l ridică spre înalturi triste
de propriile-i lacrimi însoțit.
Un peștisor privea
în sus la cascadă
și o dorință-avea:
din 'naltu-i să cadă.
"Ce frumos aș plonja..."
gândea voinicuțul,
făr'-a descuraja
că-și poate da ortul.
Așa că se-apucă
prin șuvoi a sui,
chitit să își ducă
la-mplinire visu'-i;
în timp ce-un ofticos
monta în cei de jos
un mod mai glorios
de a fi curajos:
"Alt bou ce-anunță stropi
gata-i să dispară...
Dacă tot ai aripi
caută de zboară"!
Ce nu aș da doar pentru-a te-ntâlni
întâia oară încă odat',
când nu știam cât poate împlini
surâsu-ți cel mai nevinovat.
Nici nu mi-ar păsa că istoriei
îi place să se tot repete;
aș face față ironiei ei
cu care de-obicei lovește.
"− Iubirea - hrana sufletului!
Nu ești de-acord cu asta, draga mea?"
Fu,-ntr-o zi,-ntrebarea șarpelui,
fiind, săracu,-ndrăgostit lulea.
− Iubirea? - Supraestimată!
Plus c-are și cam multe calorii… -
De-ai ține-un pic la siluetă
sigur n-ai mai mânca orice prostii!
Un mic război de cucerire,
atât s-a vrut pe la-nceput,
dintr-un motiv de prețuire
aproape de neconceput;
însă logicul, subit răpus,
așa inspiră rumoarea
că,-n fapt, nu prea mai era de spus
cine pe cine cucerea...
Totuși, oricât ar fi de incert
încotro merg lucrurile,
uneori, prin îndelung efort,
nu-și predă nimeni armele…
Astfel și scopul care-a urmat
luă o astfel de turnură
încât războiul l-a transformat,
trist, într-unul de uzură…
Ce nebunie!
Camioane intrând în mulțime,
avioane intrând în zgârie-nori,
oameni auto-detonându-se-n mulțime,
copii de nici doisprezece anișori puși să ucidă "dușmanul" în numele Lui…
(Şi tot auzi că Allah e mare, atât de des încât aproape dai s-o crezi;
însă, apoi, îți vine în mod firesc întrebarea:
oare cât de mare ar putea fi dacă chiar o avea nevoie de copii
netrecuți nici măcar de pubertate pentru a-și desăvârși opera?)
Nu, domnilor! Hai să nu ne mai ascundem atâta după deget!
Ce ideologie? Ce religie? Ce opresiune asupra cine știe cărei populații?
Până la urmă treaba ar putea fi mult mai simplă:
Atentate de dragul atentatelor,
extremism de dragul extremismului,
război de dragul războiului,
sinucidere de dragul sinuciderii!
Mă gândesc că nu e imposibil să existe site-uri speciale,
unde se dau like-uri pentru noutatea atentatelor, pentru oribilitatea lor,
pentru anvergura lor, sau pentru frumusețea lor…
Sinuciderea pare că a devenit o nouă formă de artă…
Ce Romeo? Ce Julieta? Alea erau romantisme copilărești…
Acuma sunt la modă noi motivații, noi metode, nu clișee de-alea… Ehe!
Probabil că nici nu va mai dura prea mult (dacă nu se-ntâmplă deja)
până la a se face acest gen de artă de dragul artei…
Tragic e că la cum evoluează fenomenul,
nu pare imposibil ca în curând
la facultatea de arte
să se înființeze o nouă secțiune…
Că-i mai ușor, cu grație, să reciți bancuri,
decât să spui ceva glumeț și-original,
o știu, în primul rând, cei care-ascund nimicuri
citând pe alții-n mod aproape genial.
Din adâncuri de pustiuri
golu-mi soare strălucește,
gândul torturându-mi pururi
cu recluziuni celeste.
Prezentul c-un surâs pe chip,
deodat', își taie venele -
valuri și valuri de nisip
cad vlăguind clepsidrele.
(Iar) viitoru-ncremenit
ce-n timpane-acut mă doare,
noaptea îmi pune la-nălbit
prin ecouri funerare.
Nu mă preacinsti
necinstindu-mă.
Nu mă răsplăti
înșelându-mă.
Nu mă umili
mituindu-mă.
Nu mă onora
obligându-mă.
Nu mă concura
subminându-mă.
Nu mă tolera
ignorându-mă.
Nu mă lăuda
denigrându-mă.
Nu mă proteja
asuprindu-mă.
Nu mă-ndepărta
plictisindu-mă.
Nu mă îndrepta
schilodindu-mă.
Băiete, vezi că nu-i de joacă
cu femeia năzuroasă…
Chiar de se-ntâmplă să te placă,
ea, extrem de grațioasă,
te răsfață ce te răsfață,
pân' ce face, bunăoară,
ca viața din propria-ți viață
c-un simplu gest să dispară…
Cam astfel fierbeau să-l descânte
părinții amărâtului
când încercă să le prezinte
frumoasa jumătate-a lui.
El, intuind ce-i tot frământă
c-o uitătură-i copleși:
"N-o să pretind c-ar fi vreo sfântă,
dar nu-mi luați dreptul de-a greși…"
Pesemne-n prăpastia care ne desparte,
iubirea dintre noi, de-un timp, s-a aruncat.
Ceva oribil, poate, i-a trecut prin minte
sau o fi împins-o vreun gest necugetat.
Peste imensitatea care ne desparte,
singurătățile, doar ele, ni se-atrag;
vezi însă că amândoi, privind prea-ntr-o parte,
hăuri nu bănuim, în jos, cât ne tot trag.
"Creația de dragul creației,
sau de al recreației?"
întrebă un gânditor răutăcios,
cândva, pe-un om religios.
"Cunoașterea de dragul cunoașterii,
sau de al recunoașterii?"
replică evlaviosul șicanat,
gândind: Alt mare "luminat"!
"Nimic nu poți piti extrem de bine,
neascunzându-l până și de tine!"
își zicea magicianul plictisit,
pe când repeta un număr "inedit"…
"Și pe cine oare-oi vrea să păcălesc,
de-n aste mici trucuri mă tot bălăcesc,
când nu-s în stare-a face să dispară,
nicicum, clovnul din mine, bunăoară?"
"Act cinic", cândva, un tânăr, spunea
"e manifestul imoralității unuia,
împrăștiat la coliziunea
cu vreo pretinsă imoralitate-a altuia."
"Frumos zis, deși cam pedant... Nu crezi?"
făcu, tristă că-ntrebase, o domnișorică.
"M-ai impresionat! Totuși, ia zi,
asta și heterosexualilor se-aplică?"
Poetic, despre o mare tragedie,
nu cred că trebuie scris mai nimic.
Cine știe, ai putea potrivi rimele prea banal
(iar asta chiar ar deprima),
sau dimpotrivă,
să le compui mult prea frumos
(iar asta ar fi de neiertat).
De aceea, poetic, cred că mai nimic
n-ar trebui scris despre o mare tragedie...
La o petrecere, pornit-au, anoști,
o mică dispută, un grup de cârcotași
și-un altul, cam prea doct, de relativiști,
despre un el și-o ea în dans de-o vreme prinși:
Primul grup glumi: "Extremele se-atrag!"
Al doilea, opină că, în fapt, se-ating,
fiind poli ai aceluiasi lucru vag
care numai prin gradele lor se disting…
Nimic nu e pe lume nerelativ,
mai adăugară ei plini de emfază…
(pe când ceilalți surâdeau coercitiv,
parcă gândind: Bieții, ce mai delirează!)
… iar dacă, cumva, vă îndoiți de noi,
prinzând că vă îmbrobodim a intui,
vedeți de este minciună mai de soi,
decât că relativ însuși adevăru-i.
Mica-mi nedumerire trecătoare,
văzând un astfel de izvor ideativ:
"Doar relativ cretin să fie oare,
cel ce consideră că totu-i relativ?"
De mult, credeam că, într-o zi,
mă voi plictisi de mine
să nu-ncetez a mă trezi
tot gândindu-mă la tine.
Eram chiar tânăr pe atunci
și mai vedeam, încă, un rost
la nepăsarea-mi de-a ghici
cât puteam fi, în fapt, de prost...
Furnicuța greșise
pentru întâia oară,
iar șefa ei îi zise
"o vreme" să dispară...
"– Draga mea, regret nespus,
căci fost-ai devotată
(muncii) ca un rar supus,
îns-ai facut-o lată."
Furnicuța-nțelese
că treaba-i foarte groasă,
de-aceea își alese
cel mai lung drum spre casă.
Spera să încropească
un plan de acțiune
prin care să renască
așa... ca prin minune.
Se-opri la un moment dat
și-ncercă să zâmbească
ca un clișeu expandat
gata să-nnebunească.
"– Ce naiba mă tot agit?"
(Se autopersifla.)
"– Doar norocu-mi ce-a fugit,
prea curând, nu l-oi afla."
"– În plus, nu-s frumușică
și nici prea istețică,
sunt numai o furnică
complet călită-n frică."
(Frica de-a fi săpată,
de a fi devansată,
de-a fi concediată,
sau de-a fi o ratată, )
Apoi, ușor nevrotic,
ea-și aduse aminte
de-un procedeu hipnotic,
cu lux de amănunte...
(Un psihanalist, recent,
într-o carte, expuse
cum puteau fi-n pacient
sentimente induse...)
"– La medic, deci, nenică!"
(Timp era de-o vizită...)
"– Să-mi dea o nouă frică -
frica de reușită!"
"– Ce chestie!" își spuse
(nicicând nu luase-n seamă
gândul ce-o străbătuse...):
"Nu scapi de ce ți-e teamă!"
Să fii convins că cele mai bune lucruri
din viață-s gratuite, e, poate, lăudabil;
totuși, dându-ți moca vreunul din nimicuri,
nu miza c-asta-l va face și inestimabil.
Ieri: Un ceva extrem de delicat,
de ce am fost și ce n-am fost,
cu suflete care s-au acordat
pentru a-și împleti un rost -
un instrument ce s-a pus pe cântat,
prin tonuri incredibile,
când, într-o zi, ni s-au amestecat
miraculos trăirile.
Astăzi: O urmă tot mai neclară
a unei clipe de viață,
concepută, pesemne, să moară
desfidând orice speranță.
Mâine: Cred, șansa cea mai de treabă
un ieri mai breaz de-a cuceri,
dac-ar ține, exclusiv, de-o probă
a cât poți, în fapt, suferi.
Cern fără milă norii de zăpadă,
nepăsători, anul, strivindu-l sub nămeți;
în albă beznă întregul se scaldă... -
E dezastru, ce mai, te bagă în sperieți!
Optimismu-i la cote primejdioase,
până și moartea resimțind gerul crunt,
iar liniștea, ce se strecoară în case,
face-a se-auzi fulgi izbiți de pământ.
Nu este nici zi, nu este nici noapte,
și-i straniu cum, mai totul, parc-a-ncremenit,
lămpile pe străzi așa-s de-nghețate
c-amplifică jalea-n orașul urgisit.
Are și prostia
munții dumneaei,
numai că aceștia
sunt mai ciudăței:
atârnă în jos,
parcă-s stalactite,
tentând grațios
aere-alpiniste.
Pe versanți găsești,
mereu, pierde-vară,
urcând făr-a ști
că, în fapt, coboară.
Cei mai nătăfleți,
în pisc de-adâncime,
se văd câștigați
chiar și-n profunzime.
– Procesul de conștiință
legat de tot ce ți-am făcut,
îți aduc la cunoștință,
iubita mea, că l-am pierdut.
(Judecătorul mi-a părut
totuși exagerat zelos -
deși-am jurat că nu am vrut
nicicând să fiu un ticălos…
Argumentând că probele
copleșitoare supurau,
el, hotărî cât zilele
să-mi fie luate meritau.)
– Știi, parte-aceea din mine
care-odat' n-avea regrete?
Acum, de oameni de bine,
ștearsă-i parcă c-un burete.
Deci, n-ai vrea să-ncercăm din nou?
Dă-mi șansa de-a te lămuri
că nu mai sunt ce-am fost - un bou!
Altfel, de-a-ntregul, aș muri.
Iubire, care-atâtea inimi operezi,
oare, mintea ta, pe unde rătăcea,
de omis-ai sufletul-mi s-anesteziezi
până a-ncepe să o diseci pe-a mea?
Ce naibii s-a-ntâmplat acolo? Spune!
Căci, de durere parc-am fost complet orbit...
Și cum de n-am mai dat de-atunci de tine,
să-mi spui, măcar, cât crezi că mai am de murit?
Într-o țară de paie,
cu case de paie,
cu drumuri de paie
și-un viitor de paie,
alegători de paie
pun cu-nfrigurare
paiul cel mai mare
în urnele de paie.
Sub noi, dogoritor, se întindea deșertul,
semne care dădea, de-o vreme, că așteaptă
să mi te scurgi ușor (vai ce ușor) din palme,
de complicații mii, grav, suprasaturată.
Ah! Cât de-nfrigurat și prostesc am așteptat
pe chipu-ți minunat să mai revăd surâsul,
iar ca la-nceputuri sufletu-ți imaculat
înc-o dată-n luciri să îmi inunde gândul.
Deja era un chin să-ți tot suport privirea
cu fiecare zi mai dureros străină,
deși, mă-ncurajam: "Ce bine-ar fi căderea,
deșertul cel mai sterp posibil să devină!"
Am apelat, absurd, însăși la providență
să fiu parașutat cât mai pe lângă tine,
să văd cum ne-or izbi cu a lor insolență
anonime tacuri la pândă printre dune...
Cumva s-a întâmplat c-a fost disponibilă
și ajutatu-m-a, chiar cu celeritate,
dându-mi niște apă, o hartă și-o cămilă...-
Busola-mi îns-avea o dizabilitate...
Totuși, pe undeva, am întâlnit persoana
aia... ce promitea suferința să-mi curme;
ce nume dubios, spuneam – "Fata Morgana",
dar, fix către tine, garanta să mă-ndrume...
"Pământul, dup'-atâtea și-atâtea-ncercări,
s-a întrecut pe sine-n a ne făuri…
Dar, cam cât să se mai lase și el oare,
nonșalant călcat de oameni în picioare?
Lui ne-asemănăm, accidental, se pare,
altfel cum decât din pură întâmplare
odat' cu mândra putere creatoare
ne-ar fi dat și-aceste firi distrugătoare?
Dintre-ncercările de-a încropi un zeu,
noi, apogeul, l-am atins prin Dumnezeu,
dintr-o-atavică voință de formare-
a unui lung proces de-autoflagelare."
Un amic ce-ascultase, de sus, zâmbăreț,
pe-ăl de se-arătase atâta de semeț,
replică, găsind, în sfârșit, un epitet:
"Nu știu ce să zic... însă-mi pari mult prea poet!"
Într-o zi caniculară,
un munte guraliv gândea:
Statul ăsta mă omoară... -
Nu-i pasă, bre, de nimenea!
Zi după zi trag ca prostul,
an dupa an, veac după veac;
nici nu știu ce e concediul
și-un singur drept am - să m-atac!
M-aș duce și eu la mare
pentru-a mă răcori puțin,
sau măcar pe la pădure
la umbra ei să-mi mai revin.
(Nu credeam, codrii, a-mi vedea
tăiați în așa ritm acerb;
erau odat' mândria mea,
acuma fierb fiind imberb.)
M-aș duce înapoi la daci
ce-mi amintesc c-aveau respect,
să-i întreb de-acești pui de draci
se trag din ei - ar fi suspect!
(Oare-au trecut prea mulți pe-aici,
iar geții, popor primitor,
din ce erau, în hoți calici,
s-au transformat, ușor, ușor?)
M-aș duce-n lume dar mi-e drag
de-acest pământ, n-am cum să fug,
plus că, străini, prea-n pace-și trag,
din el, mai tot ce-i bun de plug.
(Ce-ar zice cei ce-au tot murit,
în timp, s-apere România,
acum, pe bani, c-am convenit,
tembel, a-nstrăina glia?)
M-aș duce-n țară-n lung și-n lat,
s-arunc nădufu'-ntr-un seif,
trezind românul leșinat,
chiar dacă-i muncă de Sisif.
("A fura ca-n codru" iată
o spusă contra naturii… -
când prea-i generalizată,
oameni buni, dispar și codrii!)
Dar unde nu m-aș mai duce,
se-amăgea el cu grație,
îns-acu' nu-i chip și pace
că-s rupt de-o insolație…
