Florian Ruse - "Poezii"
 
Atelier

    1 2 3 4 5 6

Aviz "moralistilor"

Spui că sinele-i călești,
când, de fapt, bălăcărești... -

Ai grijă cum le-mpletești,
prea-i ușor să murdărești!


Bolero

«Ce briză acustică plăcută,
ce ritm înălțător, ce profunzime,
cât mister și forță delicată
poate-n mai toate, de-odat', să imprime!
Pe nesimțite pornește dansul,
la-nceput cu pași vădit ne-ncrezători,
ce-ajung, venindu-le-un pic curajul,
să ne-apropie tulburător de nori.
"Mă tem c-aripile-o să-mi cedeze..."
glumești, arătând spre un toc orbitor;
brațele-mi deci, să se revanșeze,
ghiduș, mi-acoperă ochii-n semn că dor.»

Dansând acum pe-o altă melodie,
așa te văd, din când în când, în gând!
Cum mai jucam odat'... Ce nebunie!
(Poate că ne-am oprit mult prea curând...)


Capcana vanității

Ma gândesc că, poate, ai și tu dreptate
să te comporți cu mine-așa formal, 
căci, de-o vreme-ncoace, prin gesturi forțate, 
mă-mpiedici, crunt, să fiu prea natural.
Draga mea, zi-mi, totuși, ce te-abține
a-mi da, la o-adică, liniștea înapoi?
Care-i treaba? Ce este cu tine?
Ce planuri ai, de fapt, tu, cu-acel simplu "noi"? -
Te-ai prins c-acest parfum de-atitudini vane
(ce-mi provoac-o crudă amețeală), 
ți-l suport că numai rămânând cu mine
mi-ai dovedi cât simțurile-nșală?
De ce lungești ăst amurg chinuit, 
jucând un teatru lax cu-așa cerbicie, 
tristă umbră a celei ce-am iubit
dintr-o anume zi pân' la nebunie?


Când singur sunt

Singurătatea lesne-mi port
când o-mpart doar cu mine,
dar vai, ucide s-o suport
când singur sunt cu tine!


Câteva alegeri suspecte…

Să îți sugerez, mai la fiece-ntâlnire, 
vreo umbră de idee, cât de cât, complicată, 
bazat c-ar rezona cu propria-ți gândire -
poate era doar o-nclinație cam idioată…
Să încerc apoi, printr-o abordare cât mai fină, 
chipu-ți când observam, "interesat", cum cască, 
să o mai dreg puțin prin conversații de duzină, 
poate c-a fost o altă-alegere prostească...
Să sper c-ai distinge-n valuri rămășițele
ce uneori se mai ridică din vreo adâncime, 
sau că-ți sunt într-atât pe pământ picioarele
numai din pricina unui acut rău de-nălțime...
......................................................
Ca om, se zice,-alegerile-ți că te reprezintă...
Hm! Privind în urmă-mi zic: "Ce figură tristă!"


Celălalt obraz

Cu osebire când nu cauți să fii bun,
altruismu-arată-ți ca ieșit din comun;
neașteptând de-aici vreun oarece profit,
precum ar face-o poate-un suflet pur falit.
Totuși, cu vreun profitor când te-oi duela,
teme-te de face pe nevăzătorul,
și de o părea a se-autoflagela, 
păzea! să nu îți pupi vreuna cu bastonul.
Iar de apuc-a da mișelește-n tine,
întoarce-i și tu, frumușel, cellalt obraz,
doar dacă, prin asta, simți că-i faci vreun bine
ce-i incapabil să te-orbească de necaz.


Clasicul

Oare-acel ceva... capabil timpul a-l combate,
părând a merge în oricare-actualitate,
s-ar ofusca dacă ar fi privit de muritori
drept veșnicul pasionat în a face furori?


Concepții înghețate

M-am născut pe-un ghețar: vreme câinească,
cu vijelii și geruri nebune, 
prea hotărâte parcă să mă călească
pentru-o viață departe de tine.
De sub ceru-acela lipsit de speranță,
tu îmi cereai să fug, să îți cedez, 
deci eu, deși mai tot un bulgăr de gheață, 
am găsit o cale să evadez.

(Știam că,-n plin absurd, n-ai fi protejată
de-un tribunal ce aspru pedepsește, 
că sigur ai pieri în lumea-mi nefastă,
și-ales-am să nu risc, urmându-te!)

Iar dacă-n întregime, apoi, dăruit,
procesului de-aclimatizare,
nu am ezitat să-ți curg, pic cu pic, topit,
la rădăcină, fără-ncetare,
aș vrea, acum, să cred că nu m-ai judecat
prea aspru,-ndemnu-ți stins c-am ignorat. -
La florile de colț, da, cred, m-aș fi-ntremat!
Ǎst gând însă fu prea de lepădat...


Coșmarul

Nu vreau să mai visez
o lume de nevoi,
de ură, 
de dușmănii,
necazuri
și reverie sumbră.

Nu vreau să mai visez
o lume de minciună,
plină de falși prieteni
și ticăloasă vină.

Nu vreau să mai visez
o lume-n plin dezastru,
cutremurată zilnic de războaie
ce prevestesc un viitor sinistru. 

Nu vreau, nu pot să mai visez,
dar zile trec, 
se duc și anii, 
iar ceasul tot mai tare sună,
și zile trec,
se duc și anii...


Cu dublu tăiș

"Oare o fi de bun augur să îți pară că-ntrevezi
vreun lucru-n care niciodat‛ nu vei înceta să crezi?"

Nu demult, la modul ăsta, subtilă,-mi tot strecurai
semne ale adâncimii în care mă adorai.

Acum, privind un piculeț mai detașat în urmă, 
îmi zic că, poate, n-o spuneai, întâmplător, în glumă...

Hm! Cine naibii-ar fi crezut cât de profund caraghios
mi-era, în fapt, obiceiul de-a te lua prea-n serios?


Cu vino-ncoa

stil de vino-ncoa -
floare de nu-mă-uita
în plin câmp cu maci


Curată limpezire

"Arta-i sudoare însă acela ce transpiră,
de-obicei, simte cel mai puțin dezgust... -
Gusturile-ți într-ale cititului mă miră;
totuși, nu te fac și-un scriitor cu gust."
Cam așa-și asigura un cărturar, amicul,
care-i ceruse să-și dea cu părerea:
"Spune-mi, pe bune, cât de-nsemnat mi-este nimicul?
E de rămas la partea cu citirea?"


Curiozități bolnave

Există o mai bună glumă a cunoașterii
decât cea de-a îl ridiculuiza pe curios în mod fatal, 
iluzionându-l că experimentarea sinuciderii
ar avea un rol autodidactic epocal?


Cutia pandorei

Pandora? - Poate însăși acea făptură ce se-mplinește,
purtând minunea-n pântecu-i de-olimpiană roabă, 
sperând că viitoru,-n așteptarea clipei când va naște, 
de trainicu ei cuib, prea mult, nu își va râde-n barbă.
Copiii? - Poate tocmai acel miraculos pământ fertil
unde binele și răul își află rădăcini;
fiind vii dovezi, în timp, c-a fi părinte-i chiar lăudabil,
dar, ne prea luând-o-n serios, poți rasoli grădini.

Se tot succed generații, numai că printre lanuri
parcă-aceiași mărăcini sufocă florile mereu, mereu.
Familia? - Poate proba că-ncă dintru-nceputuri,
grădinăritu-ncuiat, n-a prea distins elita, de plebeu…


De Moș Nicolae

Sper ca Moșul de-o să vie
și-anu-acesta pe acie

să ne-aducă bucurie,
să ne-aducă omenie,

să ne-aducă dărnicie,
să ne-aducă armonie,

nu-n surplus, ci, cât să ție
pân' la anu,-n Decembrie,

când din nou el va să vie
în șosete să ne puie!


De-ale micimii

Reliefând că a te depărta
de lucruri ordinare, 
comportă riscul de a suporta
oprobrii viitoare;
vreunul ce s-ar vrea fenomenal,
n-ar prea face niciun cent, 
tot insistând a se-arăta banal,
chipurile, că-i atent.


Declarație

În aer, pe uscat, pe ape, 
prin mii și mii de vieți, prin moarte, 
răzbi-voi oricât de departe
când inima-ți m-o vrea aproape!


Despre o închipuire neavenită

Deși cum concepeam cândva iubirea, 
până ce aievea să o întâlnesc,
din teatru, filme, cărți ori de-aiurea, 
recunosc c-abia dacă-mi mai amintesc, 
acum, n-aș prea-ndrăzni s-acuz pe nimeni
din cei ce-atunci cercau să o descrie,
deprins cu stima pentru acei oameni
pe care "a greși" nu-i ține-n frâie; 
totuși, mă gândesc că realitatea
poate chiar a fost un picuț cam dură
când a călcat cu toată greutatea
peste închipuirea-mi imatură.


Despre sondaje

Frăsuială mare-n țară:
Un virus urcă-n grafice turbat;
Împăratu-i foc și pară,
Pesemne dânsul scade ne-ncetat.


Dialog parțial

– Să minți ușor din sentimentul c-altfel o să fii,
într-o bună zi, mult prea obscen mințit, 
nu-nseamnă-ndreptățită
totuși injustețea s-o admiți
pentr-un potențial nedreptățit?
– Poate,-nsă idealurile prea pline de pretenții,
ca cel de-a spune adevărul
să ți se spună adevărul,
nu-nseamnă mai mereu a bate câmpii
aplicându-le tocmai persoanei care te duce cu preșul?


Din adâncuri de pustiuri

A pustiu tot face valuri
peste-ntins o supernovă,
trecutu-mpânzind de-a pururi
cu un iz de arsă slovă.
Prezentul, c-un surâs pe chip,
deodată, își ia zilele -
valuri și valuri de nisip
cad vlăguind clepsidrele.
Iar viitoru-ncremenit
suflu-abia dacă mai are
de-a vesti clipa ce-a fugit
prin ecouri funerare.


Dintre două genuri de oameni

Între cei care nu-ți iartă că îi ierți
pentru răul ce ți l-au  pricinuit
și aceia care-ți iartă că nu-i ierți
pentru binele ce ți l-au făptuit, 
oare-atunci când ți-e prea dificil s-alegi
cel mai indezirabil gen, 'n-ansamblu,
deciziile-ți s-ateste că-s grav vagi?
Sau că-n viață nimic, poate, nu-i simplu?


Doi pasageri și un proces de conștiință

"Presupunând că ar fi de admis subconștientul 
drept partea minții ce-nsumează numai anonime forțe, 
atunci, cum ar fi mai inacceptabil conștientul,
ca rezultat ori simplă rezultantă-a fix acelor forțe?

……………………………………………………………

Cât din ceea ce se-ntâmplă-a-i fi vreunui eu subconștient, 
i-a fost, cândva, acestuia, filtrat de conștiență?
De asemenea, cam cât din ce-i e,-n general, cuiva, prezent, 
ține-n exclusivitate de propria-i voință?
Şi-n caz c-ar exista un câmp (despărțitor) de forță, 
ce-ar ține-n echilibru conștientul și subconștientul, 
oare-aș avea-ndreptățit vreun proces de conștiință, 
absurd, de m-aș aventura chiar "conștiință" denumindu-l?"

Cam la modul ăsta-i administra-ntr-o dimineață-o mostră
de-"nțelepciune"-un oarecare, altuia,-n trenu' de-Onești,
iar celuilalt i se citea "Cum dracului" pe mutră 
"am dat eu peste ăsta? Şi cum să-i spun: «Amice»! Mă scutești?"


Dorință imposibilă

Ce nu aș da doar pentru-a te-ntâlni
întâia oară încă odat',
când nu știam cât poate împlini
surâsu-ți cel mai nevinovat.
Nici nu mi-ar păsa că istoriei
îi place să se tot repete;
aș face față ironiei ei
cu care de-obicei lovește.


După faptă și rasplată?

Cauți un echilibru între faptă și răsplată?
Nu te mira să îl găsești calamitat de viață…


Emigrare ratată

Mult prea dur de vânturi ferfeniți, 
debusolați de-atâta scuturat, 
pricăjiții nori, în raze-nfipți,
stau resemnați cu toții la uscat.

Treziți încă din zori și-ademeniți 
de niste păsări călătoare, 
porniseră, puțin cam adormiți, 
spre țări un pic mai primitoare.
Credeau că-n drumul ce-aveau de parcurs
vor fi ghidați de zburatoare, 
dar pare-se ceva nu prea a mers
și-au fost lăsați cu ochii-n soare.

De-aia,-ntrucâtva, vestea li s-a dus
c-ar cam fi cu capetele-n nori, 
deși, se zice că priviți de sus 
devin sumbri bravii visători.


Eșecul

"A îi cultiva cuiva prietenia
după ce-ntr-un mod oribil l-ai brutalizat,
asta,-n general, frizează nebunia
sau că intelectual ești grav întârziat."

Cam așa îi explica ursul, lupului
ce unor oi tot da a le intra în grații.
"Nu știu ele, crezi tu, c-oricât te-ai silui,
năravu ți-e nărav și-o să-și arate colții?"

Trecut-au ani, iar lupul, într-o bună zi,
se-ntâlni cu ursul, din pură întâmplare:

«Știi? Totul mergea bine, dacă poți să crezi;
oile chiar devenind nostim sfidătoare.
Totuși, lucrurile-așa evoluat-au
c-am ajuns, într-un sfârșit, să îți dau dreptate:
Noile-mi "amice" se pare c-așteptau
doar oportunitatea de-a fi răzbunate…

Adunându-mă de jos cu greutate
și-ncercat de-o greață imposibil de descris,
c-o ultimă zvâcnire de demnitate
m-am lăsat, fără a riposta-n vreun fel, proscris.»

Ursul, ce-ascultase un pic cam sictrit,
mai destinse atmosfera c-un vag mormăit:
"Tu, lupule,-așteptările mi-ai depășit -
nu ești numai dus, ci și de-a binelea tâmpit."


Fără perdea

La artist, credința oarbă-n propriul său talent,
a cărui strălucire apusă-i, vai,  de mult, 
ades, iradiază extrem de virulent
o lumină ce vădește numai steril tumult.
Chiar și-acea subestimare-a propriului talent,
cu care ține-a face vreun artist paradă, 
nu prea este-ntotdeauna un brav argument
pentru rațiunea,-n fapt, de a pune-n gardă.
În fine... neîmplinirea propriului talent
pentru un oarecare-artist în devenire,
adesea-i evaluată foarte pertinent
ca cea mai meritoasă, a sa, împlinire.


Frustrare-n peisaj

De niciunde venind, 
spre nicăieri zorind, 
se umflă-un vânt  vuind, 
copacii despletind, 
frunzele îngrozind.

Câțiva nori vălurind
în lacul strălucind,
se-amuză forfotind
soarele amețind, 
razele-i prigonind.

Perechi în parc, roind,
alei însuflețind,
se întrec făurind
povesti de-amor, zâmbind,
pe-ăi singuri necăjind.

Cam așa vântul vuind, 
norii în lac vălurind, 
perechi pe alei roind, 
mi-e dat azi să le surprind,
deplin, cred, să mă deprind
cu-a mă tot trezi murind.


Fundătura

"A nu mai trage chiar nicio speranță,
pradă unei deznădejdi turbate,
nu numai de la neclintita moarte,
dar și de la propria ta viață."
Iată un loc care, cu-ale lui ghiare,
așa te-afundă-n morbiditate,
că pân' și-n sinucideri ca la carte,
nu vezi vreo portiță de scăpare...


Ghicit în ghioc

restul e-n ceață -
înfloreste-un ghiocel
ghicit în ghioc


Glasuri din morminte

Se-mpute treaba!
Este c-o simţiţi și voi?
Prea e rea iarba…
Mustește-a puroi
(ne spun martirii geaba),
vrut-am asta noi?
Daţi-ne 'napoi,
că ne apucă scârba,
vise mai de soi.
La cât e buba,
"raiului" vieţii de-apoi,
îi vom zice ba!


Haiku. De florii

Ziua de Florii -
Pisc, mormânt, pământ de flori
Bulbi de trandafiri


Haiku. Grămezi de frunze

Un vânt ce taie
Grămezi de frunze moarte -
Alee în parc


Haiku. merii înghețați

eden jalnic nud -
canci frunze în dotare
merii înghețați


În fața sa

În fața strălucirii sale,
aerul pălea... - nefericitul, 
tot aspirând să-i dea semnale,
înduioșător, își pierdea suflul.
În fața gingășei sale,
timpul însuși, sfios, se-mpleticea, 
inapt de a găsi o cale
dintre a trece ori lat a zăcea.
În fața frumuseții sale,
poate-ar fi trebuit să fiu mai breaz
însă devenind, brusc, banale, 
gândurile-mi făceau parcă-n necaz.


În loc de resentimente…

Criticul ce-i înzestrat cu prețiosul geniu
de-a imortaliza căderea vreunui creator, 
sec, înfățișându-l ca pe un jalnic ageamiu
care oripilează c-un prost gust nepieritor, 
se-ntâmplă câteodată să-l împingă pe artist
acolo unde prea puțini s-au mai aventurat;
adică, să conceapă,-n ciuda oricui defetist,
vreo opera chiar delicat de descalificat.


În zâmbet de Titanic

În astă lume-adâncă și-atât de-nșelătoare, 
ce pentru plute-abstracte digeră greu proiecte, 
dar care își permite, chiar gratis, să-ți ofere
sicrie plutitoare de-a gata brevetate;
năzuind să navighez prin marea-nvolburată,
m-am apucat să-ncropesc, cândva, o mică barcă,
atent cu-orice temeiuri de-a fi prea rușinată
că unu-ntr-atât necopt a dat s-o făurescă.

Parcă văd, ce-i drept, și-acum, Titanicul, surâzând:
"Ia spune, prietene! N-ai vrea să-ți țin cadența?"
E-amuzant, deci merită,-mi zic marinărește-n gând,
iar și iar a tot vâsli, ironizând speranța.


Îndepărtări forțate

Să ai tăria de-ai îndepărta, 
la timp, pe-aceia pe care-i respecți, 
când simți că altfel i-ar discredita
prea mârșavele tale intenții;
totuși, să o faci menținând vie
decența de-a te-autorespecta -
sădindu-le, cu diplomație, 
motive de a nu te regreta.


Întâlnire "poetică"

El: N-aș fi crezut că n-o să te retragi
oripilată de modul cum dansez...
Sau e doar un truc prin care mă atragi
cât să pot vedea în ce hal te stresez?
Ea: Trăiesc doar "clipa", de parcă ar fi
ultima ce-mi e-n viață destinată!
Oricum (mai ținu gentilă-a se "trufi"), 
fost-am și eu cândva o-mpiedicată!
El: Am înțeles eu bine unde bați? -
Sugerezi să-njghebăm un micuț trecut, 
apoi, tu și eu, oricât de-amorezați, 
să sfârșim subit ce-acum am început?
Ea: Hai, nu mai face-atât pe-ofensatul,
că nici cu tine nu-mi este rușine… -
te-am "mirosit" deja…, cu tot respectul, 
zi-mi deci cum preferi? la tine,-ori la mine?


Într-o zi

Părea doar o zi ce n-anunța nimic...
Deodat', un zvon s-a răspândit… -
Era ceva cumplit, despre-un fost amic…
Cât de ciudat... - "S-a prăpădit!"
Poate, într-o zi, la fel se vor afla
și despre mine vești de-adus:
"Ai auzit ce s-a-ntâmplat cu ăla? 
Ei bine, pare-se s-a dus!"


Între o victimă și un kamikaze religios

Chiar ai paria cu viața
pe viața de apoi?
Frumos, dar nu te curăța,
mizând absurd pe noi!


Întrebare banală

(Uneori, iubirea, din cauza propriei inerții, e spulberată.
Atunci, ca și în cazul vreunui membru lipsă
căruia parcă i-ai mai simți uneori prezența,
rămâne ciotul cu aparenta-i prelungire ciudat dureroasă…)

Între a-i sugera, subtil, c-o placi, 
prefăcându-te că te prefaci, 
și a îi spulbera din socoteli, 
mârșav, înșelând-o că o-nșeli
(expuși fiind, pe-acolo undeva, 
vreunui hotărâtor ceva
care să arunce-n derizoriu 
orice demers reparatoriu:
ea, eventual, prinzând a-ți cere,
deliberat, ce nu se cere, 
ori tinzând chiar tu, cumva, a face
vreun lucru care nu se face),
oare peste ce poți da mai rău 
decât să fii-ntratât de bălălău,
încât, "cavaler", să nu alegi,
de-acest marasm, a-ndura s-o dezlegi?


Jalnică inerţie

Culoarea de vară-i de-un timp ruginiul,
ucide-a vedea că și soarele-o poartă;
s-a molipsit de ea parcă-ntreg pământul,
chiar mângâierea-ţi e deplin asortată.
Pentru-a fi-n acest ton și-au pus pardesie
sumbre de toamnă, primăvara și iarna,
conturând agale o dizarmonie
ce tinde-obsesiv a-nnegura retina.
Când ninge, evident, fulgii-s de rugină,
picăturile,-atunci când plouă,-s ruginii,
și bruma-i în trend din zâmbetul de vină
care mai plachează vreun rost al inimii.
De-atâta "nuanţă" nici toamna, de-o vreme,
nu mai e deloc ceea ce-odată-mi părea,
altfel, în ochi, la cât scânteie-anateme,
sigur ar lovi-ntr-o inerţie-așa rea.


Lucruri cu care, se zice, ne naștem

Presupunând c-ar fi un dat, spre-a-ți resimți
torsul pașilor și-n răscrucea lor,
având întreaga viață ochi pentru-a-l simți
ca obligație la "Orbitor",
cam greu, sufletu-n om, a consimți
c-ar fi vreun specimen nemuritor,
prea-n mulți pare-o minune-a re-ncolți,
pân' la cosit, când și trupește mor.


Mai în glumă… Mai în serios…

Talentul umilirii care-i facută-n glumă, 
nu-i chiar apanajul impertinentului;
îns-a-l întrebuința doar pentru-a stoarce stimă, 
este semnătura clară-a abjectului...
Talentul de-a umili cu seriozitate, 
pare a izvorî, ades, din pur respect;
totuși, a-l utiliza numai din vanitate, 
e stilul exclusiv al omului infect...


Mic fragment din dialogul cu un om religios

– Ideea de-a-ți dărui totul
sau din contră, de-a-ți fi luat,
nu urcă niciodată potul
ca atunci când tot ți-e dat!
– Asta-i mostră de nimic
pe care n-aș miza prea fudul -
chiar și când n-ai mai nimic
putând pierde-ori da încă-ndestul...


Mic manifest pro-ubicuitate (Din categoria: „Dă-o dracu' de democrație!")

Ce-i acela guvern? Hai să-l desființăm! 
Ce-i acela parlament? Hai să-l desființăm!
Ce-i aceea justiție? Hai s-o desființăm!
Ce-s acelea partide? Hai să le desființăm!

Tot ce-avem nevoie, cu celeritate,
pare-a fi un hiperpreședinte, frate!


Mică confesiune

Nimic mai mult pe-acest pământ
nu pare-a mă-ncânta
decât atunci când vrednic sunt
de fericirea ta!


Mică problemă de psihologie (la o băută)

– Oare deșteptăciunea desemnând-o
a gândurilor calitate-n timp, 
n-ar da inteligența raportând-o,
mecanicește, la același timp?
– Oprește-te amice, fă-ți un bine!
Sticle-s și-altă dat', de "aprofundat"…-
Ai aere, de-obicei, mai mignone,
dar iq-ul azi ți-e suspect gonflat…


Mică-ntrebare legată de milă…

Care dintre mila de mila altora
și acea milă de propria-i milă
oare pe om, în general, l-ar ușura
mai degrabă de i-ar pune stavilă?


Mici reflecții despre prietenie

Prietenia zdruncinată
de cea mai josnică trădare, 
rar poate fi reanimată, 
îmbălsămând-o cu iertare.
Prietenia sabotată
de-ncrederea exagerată, 
se lasă greu resuscitată, 
supradozându-i toleranță.


Mici ticăloșii

Dezinteresul omului interesat,
ades inteligența o insultă, 
atunci când interesu-i "dezinteresat"
e stimulat de măgărie brută.

"Simțirea" celui ce-i cu totul nesimțit,
răbdările, în genere,-ofensează; 
nu că măgaru' ar fi devenit simțit, 
ci, mai cu seamă, că-l avantajează.


Micuțe gânduri

Ne-ntrevăzându-ți superficialitatea
care îți întrețese adâncimile, 
te poți prostește prinde-n seriozitatea
ce îți împăunează profunzimile.
Ne-admițându-ți, de-asemeni, limitările, 
dintr-o-ambiție, indecent, necontrolată, 
ajungi, ades, să îți vezi împlinirile
corodate de-ncrederea-ți exagerată.


Moment de început

Valul mă tot ia,
de-un timp, nu contest,
și-un gând se reia:
«Hm, să fie-acest
"Chiar crezi c-a trăi
moartea-i a-ți clădi?" -
mod de-a șovăi
și-n minte-a-ți sădi:

"Cum oare-aș putea
viaț-a-mi făuri,
fără a avea
pentru ce muri?"?»

Poate,-și zise-un el
doritor de-a ști,
însă-i și un fel
de a te prosti.
Și-i veni în gând,
mai apoi, abrupt,
ziua-ceea când
lumea i s-a rupt...


motiv milenar

el, gelos, ea, vai,
iubire bipolară -
motiv milenar:

ce ești tu, de fapt? -
o-ntâmplare ce pururi 
viața mi-a schimbat

ce e El, de fapt? - 
o-ntămplare ce pururi
moartea mi-a schimbat


Naiv apel politicienilor…

Domnilor ce amețiți
cu-atâtea direcții de soi,
încercați să nu mai fiți
așa absurd de-atenți cu noi, 
altminteri se pot face
cu ușurință confuzii
capabile-a aduce,
în timp, oareșce convulsii...

Oricum, făgăduita
lumină-n capăt de tunel,
zărită,-n fapt, că fost-a,
vă mulțumim cu nespus zel!

(Eram ca sub hipnoză
când s-a decis nerușinat
alimentul de bază,
pâinea,-n gogoașă transformat…

Dinspre capăt, tunelul,
c-o lumină tot mai vie,
ne aducea mirosul
dulceag din gogoșerie.
Drumul cam săturase, 
așa c-am luat mulți la pachet,
căci se mai deschisese
pare-se-o cale spre concret…


Naivități legate de caracter

Cevaurile ce contează pentru cineva
(nu cele ce, în general, contează),
sunt oare,-aceluia,-n măsură de-a și conserva
caracteru-i pe care se mulează?
Presupunând că întâmplarea de a fi simțit
de-altcineva, pentru timp, chiar contează,
pe cine oare,-acesta, s-o baza,-ntr-un nesfârșit,
să-i ofere-un mod ce eternizează?


Nebunia generală

Se zice că peștele de la cap se împute…
(Ȋnțeleaptă vorbă, înclin chiar să-i dau dreptate!) -
Ce te faci însă când, deși ales democratic, capul nu are cap?
Unde să mai arăți atunci cu degetul?

Nu-mi vine în minte acum decât un banal exemplu din fotbal
(poate ar fi fost mai nimerit unul din tenis…, însă asta e):
o echipă, când se vede net depășită valoric,
începe cu conștiinciozitate să dea la gioale.
Şi dă și dă până încep să trosnească oasele,
să sară sângele peste tot și, colac peste pupăză,
arbitrul, prelucrat cu mare grijă încă dinaintea meciului,
mai și face nonșalant pe orbul.

La un moment dat, se aude trosnind o vertebră a parlamentului. 
Verdictul doctorului - paralizie!

Curând, anumite partide intră și ele în colaps. 
Pe-acolo s-a instaurat de ceva timp tăcerea!
Se tace strident, pentru că cei mai vocali jucători ai lor
au fost puși frumușel pe bară (sau mai bine zis după bare). -
"O meritau" zicea cu fermitate arbitrul.

Deja nu se mai aude decât o frică tăcută… și, din când în când,
fluierul arbitrului cu acel "Ciocu Mic" amenințător.

Nebunia s-a generalizat!
La televizor vezi frică.
La biserică vezi frică.
Căci, da! S-a ajuns din păcate până acolo.

S-a întors istoria, ce mai!
Scapă cine poate!


Nesiguranța amorezului

Dintre atâtea moduri de a te iubi,
care, cumva, nainte-mi s-ar putea ivi, 
ce șanse aș avea eu a-l deosebi
pe-acela căruia etern te-ai potrivi?


Noua religie

suficiența? 
extrem de răspândită la oameni 
mult prea des religie la partide 

raiul virușilor?
când în mijlocul pandemiei de suficiență
viața își dă viața

viitorul?
cel mai probabil ruină
când noua religie se luptă cu virușii

prevenția?
deși mulți la-nceput o bagatelizează-n mod rizibil
puțini râd și la urmă

dezastrul?
până-a se pogorî ca un trăznet
s-a tot anticipat

salvarea?
greu de zis
unii propun distanțarea față de semeni
alții ceva mai inventivi pe cea față de noile religii
apar totuși voci care ar miza mai degrabă pe cea față de propria suficiență...


O fază dintr-un meci al seducerii…

Unul, odată, făcând-o pe sensibilul:
"Există așa goluri, din păcate, 
pe care,-n ciuda așteptărilor, nici timpul,
pân' la urmă,-a le umple nu prea poate!"
− Desigur... (îi ținu o tipă hangul, 
mustind de ironii, virtuos, reciclate), 
iar mintea-ți fără îndoială-i unul
din exemplarele cele mai relevante…


O întrebare copilărească

Dac-ar fi filozofia numai o scanare
a universului cu-ajutorul rațiunii, 
prin care se caută subtila decriptare, 
în definitiv, a adâncimilor gândirii;
parc-aș înțelege-atunci de ce prind a gafa, 
prea adânc în minte-mi când caut a accede,
ori, în actu-ntâmplător de-a filozofa, 
de ce-s constrâns de-mprejurări numai la a crede.

Iar la al crezurilor labirint cum mai toți tind a contribui, 
pare că și filozofia, cu ale Ariadnei paradigme, 
ocazii-a dat dintotdeauna, orișicui, de-a construi 
noi căi în măsură, obscurul, să-l destrame.
(De-aceea poate-atâția,-n fel și chip, i s-au împotrivit, 
sugerând de mii de ani că «ce-a adus nou pân-acuma 
nu-i decât magia de-a flatula vreun suflet zăpăcit
pe care încă, "Dreptul Crez", n-a apucat a-l parfuma.»)

E însă filozofia numai o scanare
a universului cu-ajutorul rațiunii, 
prin care se caută subtila decriptare, 
în definitiv, a adâncimilor gândirii?


O stupizenie

S-ar cere-un referendum! -
La vot a supune
de chiar s-or impune
mofturi prin referendum.


O tentativă riscantă de snobism...

Destui ajung, se pare,-a regreta ce n-au facut, 
mult mai mult decât ce au făcut...

E-n trend! Ce vrei? Deci, lasă-mă să te întreb și eu ceva
care mă frământă mai rău ca orice altceva:

"Dacă s-ar întâmpla să nu pot continua cu tine,
dar nici fără de tine...

Tu, ce crezi? Ai putea trăi cu mine?
Dar fără de mine?"


Orbit de iluzii

Când viața-ți schioapătă-n derivă
și singura ta bază-i un baston, 
n-aștepta lumea să se poarte ca o puerilă divă
dispusă-a-ți privi mersul cu-atât mai concesivă
cu cât ți-e sprijinul mai de bonton.
Când, pe-alocuri, semeni clipe de lumină și culegi ruină, 
iar șubrezimea punților spre năruitu-ți vis
vestește gradul deznădejdii ce-o să vină;
nu-ți construi, pe-acele punți, vreo strategie anodină…
Suprimă-le, mai bine - să nu lași loc de compromis!


Pasiune nefastă

Melancolia iubirii cu pasiune
ce tinde-a-și ține-aproape propriul obiect, 
cu fermitate, sănătății, i se-opune, 
când pasiunea o susține-n intelect.


Patetică temere

Cât oare-i de posibil ca brave garanții, 
odată ce te-ai compromis, să poți susține, 
sperând poate că tocmai vreun om la care ții
te va privi cu mai puțină suspiciune;
când până și-mbiindu-l cu fraternizarea
pe vreunul care-i cam ca tine de pătat,
îi forțezi adesea, duhnind, aprecierea
că demn ești cât mai grabnic de a fi evitat?


Pe când încă-mi păreai...

"E dezarmant cum interesul față de ceva
de-obicei dispare-n om imprevizibil;
geaba transpar, ici colo, ironii de mucava,
perorând că-n viață nimic nu-i durabil."
De-aceea poate-am cutezat o vreme să-mi înșel,
bunul simț, când dam răbdarea a-ți aține,
tot așteptându-ți vreun dezinteres pentru acel
infernal dezinteres față de mine.


Pe culmile depresiei

Când nu sunt deloc uși
la care să mai poți să bați, 
absurdu-a reusi 
o clipă măcar să-l abați, 
când drumurile tale toate
în juru-ți se închid
de întâmplare amputate, 
blocându-te în vid, 
când nu prea își mai dă silința
nici moartea de a te înspăimânta, 
găsind suficient cum viața
nu contenește-a te persecuta…
În ăste neguri, când apuci
vreun capăt de speranță, 
să nu te miri dacă-ți aduci
până și ție greață.


Pe lac

fluture-agitat -
salcia pescuiește
ce de stele-n lac


Plimbare în parc

De nerecunoscut aproape-mi pare parcul, 
identific greu și-n mine ceva trăsături, 
când fără țintă ne plimbăm pe-alei iar lacul
ne proiectează, un pic distrat, în veseli nori.

Cât de-animate-mi pot părea acum mai toate...
Până și flori, pe-alocuri, îmi surâd complice, 
doar de-undeva, un pom trecut, mă dojenește:
– Ce-i, tinere, cu uitătura asta rece?
Ești idiot? Nu vezi că fata te-ndrăgește?

– Vezi dumneata, bătrâne, doi tirani feroce
tot mi se luptă-n suflet, de o vreme-ncoace;
iar cum iubirea și-ndoiala, ceva-mi zice, 
nu vor cădea în vecii vecilor la pace, 
spune și tu amice, ce-aș mai putea face?

În timp ce, tachinându-mă, tu mă-ntrebi: "Ce ai?
Nu cumva ți s-a urât de-ale mele grații?",
copacu,-n mod isteț, ține să-mi precizeze:
Neîncrederea băiete? Las-o pentru "genii"!
Că-i greu, fățărnicia, să o camufleze…

Amuzat, gândind: "Asta lipsea-n itinerar:
vreo subită plictiseală care-ar apăsa
cât să simt, eventual, acel gust ordinar
pe care-n lipsa ta tot timpul ține-a-l lăsa 
locu-acesta cu nemeritatu-i lac murdar..."

îți spun: M-abțin! Prea-mi pare-a-ți displace că visez
o lume-n care pot, cât de cât, să evadez;
un loc în care noaptea n-ar putea pătrunde,
nici când mai scapi un mod anume de-a surâde…
Şi tac: Ai impresiea că de mă voi trezi
din "realitatea" ce am descoperit-o, 
vreo evidență, instantaneu, m-ar îngrozi?
Chiar de mă crezi sau nu, aici te-nșeli ispito!

Crezi,de pildă,-a nu ști eu când ne-o sta de veghe, 
pe-nserate, luna, cu amorțirea-i rece, 
urmând ca razele-n elanu-i nepereche
să-ncerce-ușor, ușor, vraja-n beznă s-arunce, 
că vei da a m-amăgi, șoptind la ureche:
"Nici nu gândi, iubite, să mă lași încalte!
Deși-i musai să plec, doar strânge-mă în brațe!"

Tresari ușor, dup-aia: Jap! –
Îmi ceri să am și eu răbdare,
căci nu te poți lega la cap
atâta timp cât nu te doare…

Caut unde-am greșit, dar peste-atâtea șoapte
ce pașii-ți tot mai departe-n aer ridică, 
cu glasul cel mai deslușit se detașează,
straniul copac, sătul să mă mai dăscălească:
Fii bun, băiete! Ia-o, cătinel, spre casă! 
Deja s-a răcorit și se cam înoptează...


"Poem" morbid (în urma marelui incendiu)

Frumos că au ieșit oamenii în stradă...
(Aveau dreptate, poate, să caute schimbarea.)
Ura! Guvernul a căzut! 
(Deși, președentia încă se mai tine...
și chiar a-nceput mai aprig dansul politic...)
Ce mai, s-a terminat cu doliul!
Totul acum e bine... iar viitorul ne este, în sfârșit, 
la adapost de orice fel de incendii.
(Haidem, deci, cu toții, să ne prindem în hora
României lucrului bine f****)


Potențiali poli ai ironiei

La unii oameni, lipsa dubioasă-a ironiei,
are stresantul dar de-a te intimida, 
mai ales când, sub efectul autoironiei,
propria-nțelegere tinde-a te trăda.
La alții (ăi mai mulții), dimpotrivă, ironia,
e-un mod predilect de-a-și demonstra prostia;
înțepând, ei pot părea chiar că-și află armonia
mai cu seamă când mobilu-i dușmănia.


Povestea unui vânător

(O ciripire îndulcită-n pripă: "O pasăre ce zboară dac-ar fi iubirea,
mi-aș dori să-i fiu barem o aripă, iar cealaltă aripă să-i fie, cumva, ea...)

Aproape-amuzat de-a sa îndrăzneală 
(tot zbura o pasăre un pic prea-n preajma mea),
arma am scos-o fără de pripeală, 
trăgând s-omor plictisul și-așa… să vadă ea.
Pradă usoară, năravuri de gâde -
cliseu clasic întregit de-o străfulgerare: 
"Ce-o fi mai plăcut? S-o admiri cum cade?
Sau să-i privești de-aproape chipu-n timp ce moare?"

(Eram pe atunci de-un cinism epocal, 
așa c-am luat-o mândru-n palme sfidătoare, 
cu un simplu gest, la fel de natural
cum rupe un grădinar, de-obicei, o floare.)

Rana-n aripă, sub cerul prea senin, 
o fi atins vreo coardă… că-ntr-o clipă iată, 
purtând stigmatul unui insolit chin
mă podidiră lacrimi pe-obraji prima dată…
(Cât ușurează plânsul atare mâhnire, 
nu-mi prea păsase pân' atunci mai deloc, 
obișnuind oricare stupidă pornire
să o iau în râs precum un dobitoc)

Asta-i culmea! îmi ziceam, însă, unflând prețul, 
nu m-au luat deloc minuni pe-ocolite;
prea tulburat la câte-si pot pierde brusc sensul, 
aripă-ajungând întru-nvățăminte.

Zborul meu părea hotărât s-atingă, 
piscuri nemai atinse de vreun alt flăcăiaș;
vezi însă c,-atent, decidea să tragă, 
de-undeva din ascunziș, un nu știu ce țintaș...
Ce-a urmat apoi? – Un tunet percutant…
Iar celui de-a reușit cu glonț a m-atinge, 
c-o gaură-n piept, sângerând galopant, 
i-am oferit plăcerea, brută, de-a mă stinge.


Prietenilor din copilărie

Prieteni, unde sunteți?
Pe unde rătăciți?
Că eu, vă caut de atâta vreme
încât aproape toate se duseră
din cele ce ne-om fi greșit...

Mi-e strigătul mototolit de anii,
vrând-nevrând, cedați singurătății
și nici ecou-i nu mă mai mângâie, 
pentru că el, 
sortit, credeam, să vă găsească, 
mă îndemna să sper atuncea când, 
murind, 
tot înceta a îmi mai îngâna chemarea.

(Însă, cu timpul, anii-mi dăruiră riduri
și îmi cerură-n schimb auzul...)

Prieteni buni, 
vă vreau ca altă dată
când molipsiți de-atâta voie bună
nu ne păsa că va veni un timp când vom uita
chiar și de ultimele clipe petrecute împreună.

Prieteni, unde sunteți?
Pe unde rătăciți?
Vă cat de-atâta vreme
c-am și încărunțit.


Printre cele mai triste lucruri

Când nici măcar acas' constați că nu mai poți
să te simți așa…, precum acasă; 
și în sfârșit ajungi amarnic să admiți
situația-ți că-i tenebroasă,
când tot ce îți era odat' familiar
devenitu-ți-a dureros străin
și nici nu îți prea e suficient de clar
la ce-ai merita să-nfrunți acest chin,
când de veacuri viața nu-ți mai este viață,
ci doar bun motiv pentru a sfârși
și-ți simți, din ce în ce, oricare speranță
mai înclinată spre-a se mătrăși,
când cauți în sine-ți a te refugia, 
mai uitând c-ai fi,-n fapt, doar ruine, 
vai de n-afli, barem, cum ți-ai apropia
delicatul gust pentru culmi terne.


"Profunzime" fotbalistică

Mult prea des de-o dai în bară,
din teren ești pus pe bară,
și-i greu, când ți-oi cere "dreptu",
a n-o da cu stângu-n dreptu...


Pure naivități

Bolnav de mintea prinsă-ți lași în noi și noi răspunsuri, 
atunci când vreo neșansă te-aruncă-n pustiuri, 
ne prea văzând viitorul decât în culori tulburi,
conturate de-un prezent care-ți dă fioruri,
cel mai probabil este-a trece-ndestul timpul, 
oarecum, până-a ajunge-n stare să-ți reamintești
cât este de dificil a-ți clădi trecutul, 
noi eșecuri, niciodată, neriscând să-ți însușești.

Iar de-ncrederea-ți în sine o vei mai și căuta,
fără vreun rezultat, la ai tăi prieteni, 
nu te baza c-ar folosi de-n grup i-ai îndepărta, 
scoțându-i cu-ale tale prea tare din pepeni…
Dar nici nu gândi c-ar fi chiar inacceptabil,
a le face, acestora, un oarecare bine, 
tratându-i indiferent (într-un mod amabil)
până ce vei avea din nou tăria de a-ți spune:

"De ce, la despărțirile cu mult prea mari regrete, 
n-am da oare să-l trezim, cumva, în noi, pe-Orfeu, 
"cu cântec", transformându-ne speranțele deșarte
în ne-nsuflețite exponate de muzeu?
N-ar fi mai realistă și-ntr-un fel vivace, 
o revenire,-n acest mod, a noastră, la izvoare  –
cântul purificându-l pentru-a readuce
în propriile suflete o limpede-ncântare?"


Puterea prieteniei

"Să-ți vezi dușmanul jubilând,
atuncea când distruge sau acaparează
cu-aviditate, rând pe rând, 
aproape tot ce pentru tine chiar contează."
Iată ceva ce câteodată stabilește
cât patetism te-a înglodat, 
culminând când "omul" care-astfel miruiește
ți-e și-n amic insinuat…


Puțin despre cinism

"Act cinic", cândva, un tânăr, spunea
"e manifestul imoralității vreunuia,
împrăștiat la coliziunea
cu vreo pretinsă moralitate a altuia."
"Frumos zis, deși cam pedant... Nu crezi?"
făcu, tristă că-ntrebase, o domnișorică.
"M-ai impresionat! Totuși, ia zi,
asta și heterosexualilor se-aplică?"


Regretabilul regret

Dac-aș fi știut
cam ce-i de făcut
pân-a mă convinge
că nu mai convinge
adânca-mi credință
în buna-ți credință,
poate, cum necum, 
ne-am fi tăcut și-acum
la fel cum o făceam
când ne tot duelam
cu-acele-asurzitoare
gânduri din dotare:
Al meu - suspect de jalnic, 
deși usor șăgalnic:
"De ce nu suntem și noi oare
precum acele cupluri care
cel mai bine se-nțeleg
tocmai când nu se-nțeleg?"
Al tău - mai obraznic
și-un pic prea năvalnic:
"Hai, răbufnește! Spune ce te doare!
Urăsc când fac să pari un idiot!
Lasă să-ți curgă vorbele izbăvitoare, 
până să devină prea de tot!"

Hm! De-as fi știut
cam ce-i de făcut
pân-a mă convinge
că nu mai convinge
adânca-mi credință
în buna-ți credință...


Școala

"Hm, de serviciu pe școală…
Ei, asta chiar că-i bună!
Ce mai baftă ireală 
peste mine să vină!"

Cam asta-și zicea elevul, 
când la poartă apăru, 
cu-adevărat, miracolul,
printr-un domn care-i ceru:
– N-ai vrea din clasă s-o aduci
pân' aici pe eleva…
Nu am chei... - ce să îi faci?
Și-acas' nu-i altcineva…

Pe loc, micuțul înlemni:
insul, vorbea despre ea…
(înger, ce se pomeni, 
de ceva timp, că-ndrăgea.
Zâmbetul ei... doar el știa
în ce moduri răscolea, 
tăindu-i respirația
mai mereu când o vedea.)

Dâsul, pesemne, îi era 
vreo rudă-apropiată, 
așa-ncât, spre-a nu-l dispera, 
se conformă pe dată.

Acum pare că-i momentul, 
ceea ce simt, să îi spun,
gândi-n grabă prichindelul -
O să dau tot ce-am mai bun!
Din mers, deci, prinse-a "dichisi"
planul cum urma s-o ia,
pentru a n-o prea plictisi
sau, netot, a o speria.

Deschise ușa și concis
"lămuri" cum sta treaba, 
ea-l privea…(părea un vis), 
pe când profa-l întreba:
– Măi băiete, cine-o cheamă?
Să ne dumirim nițel…
(Zăpăcit de-acea enigmă...)
– Păăăi…, un om! răspunse el.

S-a râs ceva pe seama lui, 
până și ea surâse… -
Astfel, elanul tontului, 
din fașă, se-ntrerupse.


Șlefuitorului

Șlefuiește-atât cât crezi,
precum apele în roci,
dar ai grijă ca-ntr-o zi
sufletul să nu ți-l toci!


Tanka. Pentru a câta oară?

Ies nori din vulcan
Grăbiți cocorii pleacă 
prin zaț de cafea

Pentru-a câta oară dar
o ultimă țigară


Tot gravitând în jurul morții…

A fi sau a nu fi, dintre atâtea lucruri,

       «Ceva născându-se-n ceva fără motive, 
        ceva simțind într-un ceva ce-l și include, 
        ceva făcând numai ceea ce poate face, 
        ceva-n altceva incapabil de-a-l exclude.»

un nu-stiu-ce care mai se-ntreabă uneori:

       «Ce oare-ar fi devenit văduvit de toate
        ce făcut-au uneori viaț-a-i părea dragă
        ori de-acelea care-au dat, lumea, să-i arate, 
        prin evidențe, cât i-ar lua,-n fapt, s-o-nțeleagă?

        Sau cum oare ar putea chiar totu-ntrezării, 
        un ceva ce totul, în vreun fel, l-ar naște, 
        fără a rezolva problema conjugării
        verbului inexistent de "-a autonaște"?

        Sau cum legat de karmă..., ori de reîncarnări… ?»

Poți oare ființa o-ntreagă veșnicie
ca parte-a valurilor spumegând de muritori, 
animat, metodic, de actul de-a te stinge
ce-amintirile-ți disipă, ori de câte ori?


Tranșarea unei probleme (Abandonul)

Nu că începuseră să ți se vadă cărțile, 
jocul acela... mi se părea puțin stânjenitor, 
ci, fiindcă reprezenta unul din trucurile, 
cu care, uneori, mai confuzai vreun amator.
Un timp, am bănuit că-i doar o trecătoare glumă, 
care-ar fi pierdut din farmec, ne prea luând-o-n serios.
Mi-am zis, apoi, știind că tot ce-ncepe se și curmă, 
c-ar fi păcat s-o ținem langa c-un joc așa hidos.


Trăiește clipa...

Crezi c-ai a te împăuna
cu "clipa pe care-o trăiești"?
Poate n-ai dat peste vreuna
de care să te îngrozești!


Un băiat hotărât

Băiete, vezi că nu-i de joacă
cu femeia năzuroasă…
Chiar de se-ntâmplă să te placă,
ea, extrem de grațioasă,
te răsfață ce te răsfață,
pân' ce face, bunăoară,
ca viața din propria-ți viață
c-un simplu gest să dispară…

Cam astfel fierbeau să-l descânte,
părinții amărâtului,
când încercă să le prezinte
frumoasa jumătate-a lui.
El, intuind ce-i tot frământă,
c-o uitătură-i copleși:

"N-o să pretind c-ar fi vreo sfântă,
dar nu-mi luați dreptul de-a greși…"


Un loc plin de semnificație

Acolo unde n-ajungeau iluzii răsuflate, 
sau, cel puțin, nu se ştia de vreun alt precedent, 
tu, hotărât-ai să m-aduci, brusc, la realitate
prin acel gest contrariant… care pe loc m-a-nfrânt.
Acolo, unde altele doar mi-ar fi arătat, 
jalnic, cum poți să fii moral din imoralitate, 
complicată ca de-obicei, concis, mi-ai demonstrat
cam cât face-a fi impudic chiar din pudicitate.
Acolo… unde, ca nicicând, măiestria-ți de temut
culmina cu "o directă" crunt de necombătut, 
este-ntâia oară-n care, cu durere, mi-a părut
că, deja,  fără speranță, din păcate, te-am pierdut.


Un cuplu fericit...

­ Care dintre-acestea, spuse-odată unul:
"Nimic nu se pierde, totul se transformă!"
și "Toate se transformă, mai puțin totul!",
oare-o fi de spus cel mult așa... de formă?
­ Cine știe? Totuși, de-unde până unde
mă tot provoci cu-aste salturi insipide?
Pun pariu că pân' și curcile ar râde:
Gingaș cuplu! Romantismul chiar îi prinde!


Un simplu gând

Hm! Cât de puțin a lipsit să te știu,
cel mult, ca personaj generic...
Vrun gest prea vag sau al vremii capriciu
iar acum mi-ai fi fost, pur, nimic.


Un crez prostesc

Demult, credeam că într-o zi
mă voi plictisi de mine
să nu-ncetez a mă trezi
tot gândindu-mă la tine.
Eram prea tânăr pe atunci
să pot privi obiectiv,
chiar și în ape neadânci,
cât puteam fi,-n fapt, de naiv...


Unde dai și unde crapă

Un bătrânel, odată, 
gândea la lumea toată,
privind pierdut în zare
pe-o bancă oarecare…

Contemplă ce contemplă
pân' ceva se corelă
și-avu o scăpărare
reflexă uimitoare,
chibzuind prea acustic:
"Nu se-ntâmplă chiar nimic
din pură întâmplare!"
fix spre o trecătoare...

Imediat apoi izbit
c-a fost, poate, auzit,
glumi și-a motivare:
"Parol, e de la soare..."

Aceea, derutată, 
simțindu-se vizată, 
vizibil amuzată, 
se eschivă pe dată:
"Scuzați!" (căci nu se cade
în niciun caz a râde
de cei ce-s foarte-n vârstă…-
Părea bine-crescută!)

Scurt consultându-și ceasul, 
apoi, își reluă drumul, 
zicându-și grăbind pasul:
"Ce texte avea moșul!"


Vânătorul și felina

Când ea-l săruta parc-o făcea
numai din nevoia de-a-și marca teritoriul;
el, cu vederea, asta-i trecea,
știind cine-i prada și cine-i prădătorul…
"Nu-i firesc, oare, să fie-așa?",
reflecta el plictisit, "Doar suntem la-nceput! -
Măcar dorința-i de a tranșa,
din ochi, nu prea dă semne să îi fi dispărut."

Mai apoi, el, a tot evitat
copilăreasca joacă de-a "cine-i mai prejos",
gândind c-ar fi-ndestul respectat,
încât, ea, să-l contreze, luând-o prea-n serios.
Un timp îi merse, însă, săpat,
pân' la urmă, de realitatea cea dură,
se trezi nu doar crunt asaltat
ci și indiferent în a lua vreo măsură.

Pe când colții-n gâtul lui mușcau,
ea,-ngăimă în treacăt: "Știi? Cred c-o să-ți duc dorul!",
iar ghiarele-i îl chestionau:
"Acum, cine-i prada și cine-i prădătorul?"


    1 2 3 4 5 6

Copyrights © 2015-2024 Ruse Florian / All Rights Reserved.